Jurnalul unui antrenor

Antrenorul Ciprian Urican n-are echipă. Și ce dacă? Mai sunt și alții care n-au. Urican a fost ultima oară la Dej, în liga a treia. A bătut la Satu Mare pe Olimpia și apoi a plecat dintr-un loc de burtă goală care se bate cu ale locuri ale altor burți la fel de goale. Sau și mai goale.

Urican are licența A, nu mai e un puști, bate în vreo 45 de ani și de vreo 20 trudește la echipe mici. A ajuns să conducă, măcar și pentru câteva etape, o formație de Liga I, a fost în liga a doua mult timp și ani de-a rândul a lucrat pe foame. Adică pe acele lipsuri care pleacă de la cluburi de top și se diluează spre baza piramidei, acolo unde, de multe ori, nu mai e sărăcie, pentru că nu mai e nimic.

Între două experiențe profesionale, omul scrie. Își pune gândurile pe un site, www.coaches-ahead.ro , acolo unde dezbate orice legat de fotbal, de la tactica lui Zaccheroni la explozia lui Di Matteo sau necazurile lui Villas-Boas.

Și, ca să le fie altora mai ușor, scoate și „Jurnalul unui antrenor”. Nu e vreun roman, nu e nimic memorialistic, nu e vreo poveste despre zbaterile celor de la Sânnicolau Mare sau din cine știe ce alt colț de rai. E un instrument practic, un fel de ghid, unde antrenorul își notează totul. Analiza adversarilor, fișele elevilor săi, conținutul antrenamentelor, datele statistice ale meciurilor.

Cartea, pentru că este carte, are 376 de pagini. S-ar putea să fie destule, dar s-ar putea să fie și prea multe. În ziua de azi, după 40-50 de pagini umplute ești dat afară, iar pentru tot caietul ai nevoie de mai multe echipe. Dacă apuci să stai 376 de pagini în același loc, chiar înseamnă că ești antrenor!

Articol scris de Alin BUZĂ‚RIN