Cine e Craiova, nu care e Craiova

Autor: Marius MITRAN Publicat: 19 Apr. 2021, 20:52 Actualizat: 19 Apr. 2021, 20:55 Opinii
Cine e Craiova, nu care e Craiova

Am făcut școala în Floreasca, la “generală 15” și am locuit câțiva ani pe strada Barbu Momuleanu, la numărul 29, vecin cu Mircea Constantinescu, portarul “câinilor roșii” din acei ani ‘70. De acasă, făceam, pe jos, două minute până la poarta stadionului, iar de la școală, vreo cinci. Dinamo era însă mai mult decât o echipă pe vremea copilăriei mele, era un reper concret al unui sentiment puțin abstract și imposibil de evitat: teama.

Dinamo era un club imens, forța unui sistem în fotbal, iar eu încetineam deseori pașii, în drum spre casă, după multe ore de curs și meditații la franceză, ca să mă strecor pe lângă milițianul de la poartă, să văd totul de sus, de pe trepte. Uneori, mai prindeam câțiva jucători pe teren, un sfert de oră de antrenament, pe Dinu care mai striga și se auzea, pe Dudu, a cărui siluetă nu putea fi confundată, însă de cele mai multe ori pe gazon nu era nimeni.

De acolo, de pe scări, am văzut, în vârful picioarelor, că nu stăteam deloc bine, Dinamo-Inter, cu schema unică de la lovitura liberă Țălnar-Orac, dacă știți la ce mă refer. Când Țălnar ține mingea între ghete. Apoi o aruncă în spate.
Eu, așteptând să se întâmple. Eu, așteptând o echipă să vină. Alta.

EDITORIAL MARIUS MITRAN. ”Mă, cum ai intrat? Cu cine ții tu!?”

Aveam 12 ani, când, rămas cu ochii la gazon, imaginându-mi fel de fel de faze, centrări sau lovituri libere, nu am simțit mâna paznicului pe umăr: “Mă, cum ai intrat? Cu cine ții tu!?”. Răspunsul la cea de-a doua întrebare mi s-a părut că oferă varianta de ales, ba chiar am răspuns, cred, un pic arogant: “Cu Craiova!”. Teama, câtă era, dispăruse. Echipa mea din gând era cea mai bună, eliminase pe Leeds United, abia ascultasem meciul la radio, cu o seară sau două înainte. Țin minte asta. Așa cum nu am să uit ciudata și ultima întrebare a omului: ”Care Craiova, băiete!?”

Acum câteva zile, în plină emisiune la ProSport LIVE, Victor Vrânceanu, colegul nostru, mi-a pus aceeași întrebare, se tot repeta, am înțeles, pe Facebook-ul acelei ediții.

”Care Craiova? Care e adevărata Craiova?”

Nu era, deci, prima oară. Din copilărie, în Floreasca, și din adolescență, elev fiind la Lazăr, am știut cine e Craiova, nu trebuia să le răspund nici dinamoviștilor și nici steliștilor, de care era plin liceul Cișmigiu & company, nimănui, care e. Am învățat, trăind printre ei, să spun doar cine e.

Marius Mitran, noul editorialist ProSport

„Steaua și Dinamo aveau puterea, Craiova avea arta. Știința. Seducția”

Asta simt că trebuie să spun azi, fiindu-i dator lui Victor cu o explicație, nu cu o alegere. Și poate nu doar lui.
Universitatea Craiova are niște semne particulare, dincolo de cele din cartea de identitate. Primul ar fi cartea pur și simplu. Mari forțe ale Europei, Steaua și Dinamo aveau puterea, Craiova avea arta. Știința. Seducția. Sărutul și grația. Mintea.

Rapid, Dinamo, Steaua, Sportul Studențesc erau puteri colosale și se făceau cuplaje la care mergeam, la toate mergeam. Balaci mi-a spus cândva că, în copilăria lui alb-albastră, între Steaua și Dinamo alegea Dinamo. “Îmi plăcea echipamentul lor alb, dar, mai ales, șorturile lungi, ca de cavaleri medievali. Parcă erau pe cai când intrau pe teren Dinu, Nunweiller, Deleanu, Dudu Georgescu…”.

Craiova nu avea cai și nici cuplaje, era doar de capul ei. Craiova mea avea carte, era universitară, avea studenți și ținea seminarii. Avea școală, avea libertate, avea Poetul, pe Păunescu, avea Actorul, îl avea pe Amza, adică îl avea pe Mihai Viteazu, dar și pe nea Mărin, tot ea îl avea pe cel mai mare scriitor român, pe D.R.Popescu. Pe Tudor Gheorghe îl avea. Ba avea chiar și ministrul de externe!

Și se bătea la titlu, an de an, se lua de gât cu cei mari și nu-i era frică de nimeni dintre cei de care tuturor le era frică. Asta e marca ei, înregistrată.

O, și ce galerie în tribune! Pentru care, mereu, mai ales titlul conta. Și atât de mult conta. Și atât de mult contează. Și Cupa la fel, mai ales că acum e, practic, iar în finală!

”Un urmaș al lui Ilie, zeul, dacă e tot acolo, atunci înseamnă că a lui e echipa”

De fapt, în realitate, prea multe nu avea. Craiova mai mult era decât avea. Și cum era?

Era cultă, universitară, rebelă, Victor, era modernă, era ironică, era citită și ușor răsfățată, dacă poți să crezi așa ceva. Era iubită ca o studentă la Filologie, era admirată și lumea îl abandona pe Petrache Lupu de la Maglavit ca să o vadă, pentru că, în cazul ei, toate minunile erau reale. Nu trebuia să te taie sub limbă, ca să fii convins. Crezi că pe Antognoni, Brehme sau Tigana i-au tăiat? Nu, nu i-au tăiat sub limbă. Și s-au convins, în final. Ultimul, după prelungiri.

Da, chiar dacă era furată aproape mereu. Și era deșteaptă și la fel este și astăzi.

Și cumpăram ziarul Sportul, iar vinerea Flacăra și Săptămâna, să citim despre ea cum că Fiorentina și Bordeaux, dar și Kaiserslautern, și Benfica Lisabona…(Nu, aici mint, despre Benfica nu am citit vreodată ceva, doar am plîns!)
Încheiere.

Lung, Boldici, Negrilă, Ciupitu, Ungureanu, Țicleanu, Donose, Beldeanu, Irimescu, Geolgău, Marcu, Cămătaru, Cârțu, toți care sunt și pot fi întrebați, știu cel mai bine cine e Universitatea. Pentru că isprăvile lor sunt actele ei de identitate. Unul dintre acești uriași fiind la club, acela e clubul. Un urmaș al lui Ilie, zeul, dacă e tot acolo, atunci înseamnă că a lui e echipa, Craiova de care întreabă oamenii.

O iubeam, ca și azi, mulți. Și știi de ce?

Pentru că era mișto rău de tot!

Și pentru că avea amfiteatru, în aer liber, unde profesorul universitar Corneliu Andrei Stroe ținea cursuri.

Autor: Marius MITRAN Publicat: 19 Apr. 2021, 20:52 Actualizat: 19 Apr. 2021, 20:55 Opinii
Pe aceeași temă