Capăt de drum și pentru FC Bihor? Părăsit de oraș, clubul care s-a pus cândva de-a curmezișul Stelei și regimului Ceaușescu n-a avut sâmbătă bani nici pentru baremul arbitrilor

Fotbaliștii de la FC Bihor au întârziat cu 5 minute începerea partidei de sâmbătă, cu FC Caransebeș, din etapa a 4-a de play-out a Seriei a II-a din Liga 2, în semn de protest pentru falimentul clubului. FC Bihor e pe ultimul loc în clasament și va disputa, probabil, cu o altă echipă cândva de top, Farul Constanța, barajul de supraviețuire în eșalonul secund, dar aceasta numai dacă orădenii vor mai exista la ora aceea. Fotbaliștii sunt neplătiți de cinci luni, autoritățile locale n-au mai virat banii promiși iar sâmbătă, în ciuda tuturor apelurilor la solidaritate făcute către orădeni, s-au vândut doar 240 de bilete, insuficient pentru a plăti baremul de 7.300 de lei al brigăzii de arbitri. Agonia echipei care se laudă cu o existență de 113 ani o puteți citi în întregime pe liga2.prosport.ro.

Oradea este singurul oraș care a câștigat titlul în Ungaria și România

Finalul prea puțin glorios al Oradei fotbalistice este unul în contrast cu istoria mândră a orașului în acest sport. Oradea este unicul oraș care a reușit să câștige titlul național atât în Ungaria, cât și în România. Titlul în țara vecină a fost câștigat sub de Club Atletic Oradea, sub titulatura NAC, în 1944 (când Oradea făcea parte din teritoriul cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena), după ce în 1943 fusese vicecampioană. Despre extraordinara performanță (la vremea respectivă, Ungaria era o mare forță a fotbalului mondial, vicecampioană a lumii în 1938 și 1954) au vorbit în 2010, în exclusivitate pentru ProSport, trei supraviețuitori ai echipei care a luat titlul în 1949. Petru Fekete, Ioan Lucaci și Francisc Jank, doi maghiari și un român, componenți ai echipei ICO Oradea, campioana României în 1949, aveau în 2010 aceeași vârstă, 82 de ani.

Amintirile lor despre titlul luat în 1944 se leagă de poveștile coechipierilor mai vârstnici pe care i-au întâlnit în vestiarul orădean câțiva ani mai târziu, când împreună au luat titlul în România. „Generației care a luat titlul în Ungaria i-a fost mult mai bine decât ne-a fost nouă după 1945. Costume de prezentare, transport în condiții bune, cazare lux, masă bună. Patronul echipei era atunci unul, Jenei, mare comerciant de lemne de foc, om cu bani mulți. Păi, NAC avea pe vremea aceea șase jucători în naționala Ungariei ! Numai că unora le mai schimbaseră numele. Dacă Bodola și Toth III au rămas cu numele lor, Petchovski devenise Perenyi, Fernbach devenise Ferenczi, iar Spielmann se transformase în Szarvari. Dar, ca să fim sinceri, mulți dintre ei aveau rădăcini maghiare. Echipele din Budapesta erau foc și pară pe cei de la Oradea că au luat campionatul ei, niște provinciali. Apoi, după război, unii dintre jucători s-au întors în România, dar alții, cum a fost Bodola, au preferat să rămână în Ungaria”, i-au povestit foștii fotbaliști orădeni lui Ioan Viorel, reporterul ProSport.

Pe blat, cu trenul, spre primul titlu în România din istoria Oradei

Cinci ani mai târziu, redenumită ICO și întoarsă în România, echipa lua titlul și în țara noastră. Erau ani înspăimântători, în care sute de mii de români înfundau pușcăriile sau scăpau cu fuga din țară, iar sovieticii și oamenii numiți de ei în fruntea statului distrugeau cu barosul România. Printre țintele acestora – sportul. Cotidianul „Gazeta sporturilor” era subminat, falimentat și apoi închis pentru a nu mai exista concurență pentru „Sportul popular”, noul ziar care reflecta viziunea comunistă asupra sportului. Carmen, echipa industriașului Mociorniță, fusese desființată prin ordin de Ana Pauker în 1947, pentru a face loc clubului Armatei, viitoarea Steaua. S-a decretat că nu există meseria de sportiv profesionist. Erau vizați și fotbaliștii, care – considerau comuniștii – puteau foarte bine să intre în producție, apoi să meargă și să bată mingea pe teren. „Mergeam la muncă toți, chiar dacă eram fotbaliști. Lucram de luni până joi, de la 07:00 la 13:00, iar vinerea, doar până la 11:00. Deplasările mai scurte le făceam cu ratele alea vechi, de scârțâiau băncile la fiecare curbă, iar deplasările lungi cu trenul, la clasa a treia, unde erau montate bănci de lemn, spate în spate, cu câte patru locuri pe fiecare parte. Mergeam câte 15 oameni, cu tot cu antrenor, dar bilete n-aveam decât 12 dintre noi, restul se ascundeau, că nu prea aveam bani. Iar de locuri, nici vorbă!”, povestea Lucaci, singurul român din grupul celor trei.

„Mi-aduc aminte cum ne-am întors odată de la Brașov, după un meci… Am stat pe culoar, așezați pe valize! Cine prindea loc sus, la bagaje, să se întindă, era un om fericit! Da, așa călătoream noi, echipa campioană. Dar așa mergeau toți pe vremea aia. Nu mai spun că uneori veneam duminică noaptea din deplasări, iar luni dimineață trebuia să fim obligatoriu la serviciu”, completa fosta extremă a campioanei din 1949.

„Mândri că jucăm la ICO și că oamenii ne recunosc pe stradă”

Jank Francisc, venit în vara lui ”49 la ICO, își amintea cum „clubul ne dădea pachete pentru drum. Aveam acolo slănină fiartă cu boia, ceva carne sau salam, dar de bază era pâinea unsă, adică sandviș făcut din două felii de pâine date cu untură. Când ajungeam la București, seara, mâncam la «Mureșul», pe Lipscani, acolo mâncau toate echipele care veneau din provincie. Era cel mai ieftin local, iar mâncarea era bună. Dar cea mai mare plăcere era când oprea trenul la Azuga. Se plimba pe peron băiatul cu căruciorul plin cu sticle cu bere rece și striga «Bere, bere!». Luam câte o sticlă la doi inși. Nu eram noi cine știe ce băutori, dar ne plăcea să savurăm momentul”.

Era o mândrie să fii fotbalist la acel moment, iar orădenii își apreciau jucătorii. „Unii erau angajați la Întreprinderile Comunale Oradea, alături de dulgheri, cizmari, croitori și instalatori. Alții, la Uzina Electrică. Pe lângă salariu, ce-i drept, mai primeam 100-150 de lei pe lună indemnizație de calorii, dar banii ăștia ne erau dați sub forma unei cartele care, atunci când îți cumpărai carne, trebuia musai bifată de vânzător, să vadă cei de la întreprindere că pentru calorii ai cheltuit banii. Noi luam însă prea puțin în seamă greutățile vremii, trăiam pentru fotbal! Eram mândri că jucăm la ICO, că oamenii ne recunosc pe stradă”, spunea Lucaci, completat de Jank: „Când jucam acasă, după meciuri mergeam cu toții, inclusiv familiile, la restaurantul «Karacsony», care purta numele patronului. Făcea ăsta cel mai bun gulaș din oraș. Chiar Filote și Bazil Marian, când ajungeau cu Rapidul la Oradea, acolo se duceau să mănânce”.

FC Bihor Oradea: revolta antistelistă din 26 septembrie 1988

ICO a fost desființată în 1963. În loc a apărut FC Bihor, care a evoluat, sub diverse denumiri, până în ziua de azi. Momentul în care acest club a ieșit în prim-plan a fost pe 26 septembrie 1988, în etapa a 7-a a campionatului, când pe stadionul din Oradea s-a înregistrat unul din marile acte de revoltă ale fotbalului nostru împotriva familiei Ceaușescu. Antrenorul Viorel Mateianu și fotbaliștii săi au decis, în pofida tuturor ordinelor și amenințărilor, să nu se dea la o parte din fața echipei Steaua. A rezultat un meci fantastic, pe muchie de cuțit, în care Bihorul ar fi trebuit să câștige, dar a fost făcut praf de arbitrul de centru Gheorghe Constantin „Vâlcea”, autorul uneia dintre cele mai mari hoții din istoria fotbalului. Eroul partidei, Zsolt Muzsnaj, a marcat două goluri pentru Bihor, care a condus cu 2-1. La pauză, Valentin Ceaușescu a sunat la stadion, cerând să discute cu antrenorul Viorel Mateianu, în timp ce tribunele arhipline duduiau la propriu. În repriza secundă, „centralul” Constantin le-a refuzat gazdelor un penalty clar, a acordat un altul imaginar pentru Steaua, care a reușit astfel să egaleze, iar apoi a prelungit meciul aproape 10 minute, până când Balint a reușit să înscrie golul de 3-2 pentru oaspeți. Stadionul a luat foc, orașul a fost la un pas de revoltă, transmisia radio a partidei a fost întreruptă, antrenorul Viorel Mateianu, care își condusese echipa supus unei presiuni infernale, a fost băgat în ședință după meci și acuzat că a uneltit pentru a schimba conducerea județului Bihor.

Măcelul lui Costică „Vâlcea” și nervii campionilor

Muzsnaj, marele pericol pentru poarta stelistă, a fost scos de pe teren în repriza secundă la ordinele directe ale propriilor conducători, înspăimântați că acesta ar putea să mai înscrie în poarta echipei de suflet a familiei Ceaușescu. „Eu a trebuit să fiu schimbat în minutul 70. Au venit de la tribuna oficială la banca tehnică și au cerut să mă schimbe la 2-1 pentru noi. Apoi, la 2-1, a venit acel penalty imaginar dat de Costică «Vâlcea» pentru Steaua, după ce portarul nostru a respins balonul, iar golul victoriei lor a fost marcat prin minutul 98. A ieșit un scandal-monstru. Noi n-am putut ieși din vestiar. Spectatorii au aruncat cu obiecte în teren, au atacat autocarul oaspeților. Steliștii au intrat în vestiar, peste noi, să ne ia la bătaie. Ne reproșau că nu ne-am dat la o parte. Nu mai vreau să dau nume, am fost coleg cu unii dintre ei, apoi, și la Steaua, și la națională… Dar așa a fost”, a povestit fostul atacant al Bihorului într-un interviu acordat pentru ProSport în urmă cu câțiva ani.

„Steaua ne-a spus că nu ne dă nimic și trebuie să ne predăm pe gratis”

A fost atunci o lecție pe care Oradea a dat-o, prin jucătorii săi. Steaua, care tăia și spânzura în campionat, a încercat nu numai să câștige fără luptă meciul, dar și să calce în picioare demnitatea și așa pusă la încercare a fotbaliștilor-gazdă. Aceștia s-au enervat și au refuzat să se predea. „Noi n-am vrut să pierdem pe gratis. Au venit de la Steaua și ne-au cerut, înainte de joc, să nu le facem probleme. Dar noi am vrut măcar primă de victorie să ne dea, dacă tot ne cer să ne dăm la o parte. Știți cum era atunci, echipa era jumătate-jumătate. Unii cu Dinamo, alții cu Steaua. Dar răspunsul lor, că nu ne dau nimic și că trebuie să ne predăm pe gratis, atitudinea asta a celor de la Steaua ne-a unit ca niciodată. Și atunci am zis: «Așa puneți problema? Ei, atunci hai să jucăm!». Și-a ieșit ce-a ieșit”, a povestit Musznaj. „Am avut 2-1… La scorul ăsta a venit ordin de la ai noștri, de la conducerea partidului din Județul Oradea, să mă schimbe pe mine. Pe urmă am avut penalty clar ca lumina zilei, Ungureanu l-a faultat în careu pe Ovi Lazăr. Evident că nu s-a dat. Atunci, în minutul 70, când au venit de la tribună și au dat ordin să mă schimbe, a făcut săracul nea Viorel (n.r. – Mateianu) primul preinfarct”.

„A fost scandal mare. Ne-au chemat la partid și ne-au reproșat că am vrut să batem Steaua”

Zsolt Muzsnaj a povestit pentru ProSport cel mai tensionat moment din istoria echipei FC Bihor. FOTO: ebihoreanul.ro

Referirea făcută de fostul atacant la regretatul Mateianu, unul dintre marii tacticieni ai fotbalului nostru, a fost confirmată chiar de antrenor în memoriile sale. Mateianu a murit din cauza accidentelor vasculare și a problemelor cu inima generate, spunea atât el, cât și apropiații săi, de acea tensiune fantastică la care a fost supus la meciul cu Steaua. „A doua zi ne-au băgat în ședință. A fost scandal mare. Ne-au chemat cei de la partid pe toți. Și pe Gațu, care era președinte, și pe antrenorul Mateianu, și pe noi, jucătorii. Ne-au reproșat că am vrut să batem Steaua”, a povestit Musznaj.

Rândurile scrise în carnetul său de memorii de Viorel Mateianu despre acel meci FC Bihor – Steaua sunt zguduitoare: „Doresc să informez opinia publică fotbalistică și pe susținătorii FC Bihor Oradea că în 1988 noi n-am pierdut cinstit jocul cu Steaua, ci numai la ordinul primului-secretar Sorcoiu și al adjunctului acestuia, Vulturar, amenințați, la rândul lor, de Ilie și Valentin Ceaușescu cu pierderea scaunului… Atunci când mi s-a întâmplat necazul, eram în apropierea absolutului, îl adulmecam cu toată ființa mea. Dar, în afara primului joc, cel cu Craiova, nu mi s-a permis de către primul-secretar să joc cinstit nici măcar prima repriză. Că nu am avut voie să batem Steaua, Dinamo, Victoria a fost tragedia întregului fotbal românesc. Postul primilor secretari ai județelor Maramureș și Bihor era legat de tovarășul Ilie Ceaușescu (n.r. – fratele dictatorului Nicolae Ceaușescu și unchiul lui Valentin Ceaușescu, patronul neoficial al echipei Steaua în acel moment)”.

„Mateianu a încercat o lovitură de stat, să schimbe Comitetul Județean de partid Bihor”

Prin contrast cu prezentul lamentabil, acele evenimente din septembrie 1988 se poate spune că au fost vârful grupării bihorene. „Mi-am îngăduit, cu de la mine putere, chiar și peste voința lui Cristian Gațu, președintele FC Bihor Oradea, să joc cinstit cu Steaua. După partidă, am fost băgat în ședință. Mi s-a spus, reproduc textual, «Mateianu a încercat o lovitură de stat, să schimbe Comitetul Județean de partid Bihor». Până la urmă, pe la două noaptea, Vulturar a recunoscut că a discutat cu arbitrul Constantin să nu oprească jocul până nu câștigă Steaua”, povestea Mateianu. Ulterior, Mihaela, soția antrenorului, avea să detalieze: „Când Viorel s-a îndreptat spre bancă, pentru repriza a doua, s-a intersectat cu Costică Vâlcea, arbitrul acelui meci. «Ce facem, Viorele?», l-a întrebat arbitrul. «Nu mă mai interesează, eu am demonstrat ce aveam de demonstrat, fă ce vrei!», i-a răspuns soțul meu. În minutul 86, Vâlcea le-a dat un penalty celor de la Steaua, iar după vreo șase minute de prelungiri, Steaua a marcat golul victoriei. A doua zi, Viorel a fost chemat iar în biroul primului secretar, care i-a spus: «Tovarășe Mateianu, ai fost la șase minute să schimbi o întreagă conducere de județ!»”.

„Steaua și Dinamo ajunseseră la niște chestii aberante… Celor de la Steaua nu le mai ajungea să dea peste 100 de goluri pe sezon, nu mai acceptau să piardă niciodată! Era incredibil. Iar cei de la Dinamo se ambiționau să se țină după ăia de la Steaua. De aici au apărut meciurile astea precum cel de la Oradea.”
Constantin Alexe,
trimisul ziarului „Sportul” la meciul FC Bihor – Steaua din 1988

Clubul poate fi băgat în faliment în orice clipă

Sâmbătă, jucătorii neplătiți de cinci luni ai echipei FC Bihor au fost susținuți de copiii generației 2006

În acest moment, FC Bihor e, practic, în faliment. Intrat în insolvență, clubul a continuat să acumuleze datorii și să nu-și plătească nici măcar jucătorii. Autoritățile locale au alocat de la buget, inițial, o sumă de bani mult mai mică decât cea de anul trecut, dar n-au virat-o nici pe aceea. Sâmbătă, copiii de la grupa 2006 au intrat pe teren cu un banner pe care scria „FC Bihor, jucați pentru noi!”. Clubul poate fi băgat în faliment de orice creditor sau fotbalist nemulțumit că nu și-a încasat banii. Pe 5 mai, la tribunal e programat un nou termen al procesului de insolvență, ocazie cu care se poate declara falimentul. Etapa viitoare, în meciul cu Șoimii Pâncota, se va stabili dacă FC Bihor intră în colaps și din punct de vedere sportiv.
În afara echipei FC Bihor, orașul Oradea nu mai are nicio altă grupare în primele trei ligi fotbalistice ale României.

Articol scris de Matei UDREA