Valea Plângerii

Autor: Viorel Ioan Publicat: 30 Jul. 2010, 11:26 Actualizat: 30 Jul. 2010, 11:27 Special

Abia ce ieși din Defileul Jiului, și Petroșaniul te izbește cu
același aer și aceeași senzație de vechi dintotdeauna. Timpul parcă
a încremenit aici. Ba nu, parcă nu totul e la fel ca acum 15 ani,
pe vremea lui Miron Cozma, de exemplu. Sunt mai multe baruri și
sunt mult mai puțini mineri. În schimb, a dispărut fotbalul de
performanță. Și la Petroșani, și în mai toate orașele de pe Valea
Jiului.

Înainte de Revoluție, când spuneai Valea Jiului, spuneai în
primul rând cărbune și fotbal. Aproape fiecare mină din Vale avea
echipa sa. Și ce echipe! Jiul Petroșani era în prima divizie, AS
Paroșeni și Minerul Lupeni în a doua, plus o puzderie de formații
de Liga a III-a, precum Minerul Știința Vulcan, Minerul Uricani,
Jiul Petrila, Minerul Aninoasa și Lonea. În plus, fiecare sat sau
sătuleț avea echipă în campionatul județean.

Raiul pe
pământ pentru fotbaliști

Banii veneau de la mine. În anii 70, un fotbalist de la Jiul –
angajat, evident, în mină – câștiga din salariu undeva la 7.000 –
8.000 de lei lunar, asta însemnând cam patru salarii medii la acea
vreme. Cu prime cu tot, erau luni în care lua și 15.000 de lei, o
adevărată avere pentru vremurile acelea. Mult peste ce se câștiga
la Steaua și la Dinamo. Banii atrăgeau fotbaliști unul și unul.
Mulțescu, Dumitrache, Rozsnay, Cavai, Stoichiță, Augustin, Bădin,
Ciupitu sunt doar câteva dintre numele importante care au trecut pe
la Jiul. Până și un jucător de la Divizia C băga în buzunar 7.000 –
8.000 de lei pe lună, cu tot cu prime! Viața de fotbalist a
continuat să fie roz încă aproape un deceniu după Revoluție. Apoi,
după arestarea lui Miron Cozma, a venit sfârșitul!

S-au
închis minele, a tras obloanele și fotbalul

Minele au început să se închidă una câte una, iar cele rămase
și-au redus permanent personalul. Normal, fotbaliștii au fost
primii pe „lista neagră”. Dacă la începutul lui 1990 în toată Valea
Jiului erau 52.000 de mineri care lucrau în subteran și alți 18.000
la suprafață, acum mai sunt vreo 8.000 cu toții! Mulți dintre cei
disponibilizați s-au dus să lucreze în minele din Ungaria, unde
câștigă foarte bine. Au dispărut minele, adică „găina cu ouă de
aur”, a dispărut, încet-încet, și fotbalul. Echipele au fost
preluate care de investitori, care de primării. Iar altele, pur și
simplu au dispărut! Minerul Lupeni e singura formație care ține
steagul sus, fiind prezentă în Liga a II-a. Restul, printre care,
foarte probabil, și Jiul, la județ! E sărăcie peste tot în Vale,
iar speranțele de viitor ale localnicilor sunt legate de turism.
Doar că trăim în România, unde ne trebuie zece ani să realizăm ceea
ce alții fac într-unul singur!

Este incredibil ce s-a întâmplat cu fotbalul din Valea Jiului, cât
a decăzut! Ce fotbaliști veneau să joace aici! Managementul
defectuos și dispariția minelor sunt principalele motive

Ionel Augustin, fost jucător la Jiul, acum antrenor la Minerul
Lupeni


Grandoare și
decadență

Echipa-fanion a zonei și mândria minerilor, Jiul Petroșani, este în
derivă. Iarna trecută, echipa a fost retrasă din Liga a II-a din
cauza unor datorii neachitate către mai mulți jucători, care au
depus memorii.
Finanțatorul Alin Șimota ar fi vrut ca acestea să fie achitate de
către primarul Ridzi (soțul celebrei Monica Ridzi, fostă șefă a
Sportului și tineretului și protagonistă a unor scandaluri uriașe
legate de deconturi umflate ale unor acțiuni fără noimă), cel care,
spune vicepreședintele George Boboc, a promis că va ajuta într-un
fel echipa, dar n-a făcut-o nicicum, niciodată. Prin oraș se
vorbește că echipa ar fi căzut victimă războiului rece dintre
Șimota și primar, cei doi fiind rivali la ultimele alegeri, când
Șimota a candidat din partea PNL, iar Ridzi pentru PD-L. Din
ambiție, actualul patron a preferat să retragă echipa decât să
plătească acele datorii.

Echipă de
județ cu stadion de 20.000 de locuri?

Numai că, până când acestea nu vor fi plătite, echipa nu se
poate înscrie nici în Liga a III-a. Asta numai dacă nu face o
fuziune sau nu își schimbă numele, dar atunci s-ar pierde brandul!
Astfel, există toate șansele să vedem din toamnă o echipă de județ
evoluând pe un stadion cu 20.000 de locuri, singurul din România cu
ambele tribune acoperite! Deja lucrurile merg într-acolo, actuala
echipă de seniori a Jiului fiind alcătuită din puști cu vârste
cuprinse între 17 și 20 de ani. Păcat de trecut și de investițiile
făcute în baza sportivă, pentru că în afara arenei propriu-zise mai
există două terenuri gazonate, de dimensiuni normale, plus alte
trei, reduse, dintre care unul cu gazon artificial. Camerele de
cantonament, situate sub tribuna a doua, arată precum cele ale unui
hotel de trei stele, există și o sală de forță ultradotată. Există,
așadar, tot ce-i trebuie unui club de performanță. Lipsește doar
echipa de fotbal!

Înainte de ’89, cei de la Dinamo care trimiteau jucători la
Jiul spuneau că îi trimit la Batalionul Disciplinar! Păi, așa
Batalion Disciplinar, unde te umpleai de bani, să tot
fie!

George Boboc, vicepreședinte Jiul Petroșani

La
Paroșeni domnesc buruienile

AS Paroșeni a fost una dintre echipele bune de Divizia B înainte de
Revoluție. Imediat după 1990, echipa s-a desființat însă, iar baza
sportivă, pe vremuri foarte cochetă, este acum în paragină.
Buruienile au invadat tribunele, iar cârtițele, terenul de joc, pe
care iarba a crescut în voie. Până și podul de lemn pe care se
ajungea la arenă stă să se prăbușească.

Stadionul
din Petrila va deveni parc

Jiul Petrila a evoluat ani buni în Divizia C, dar acum nici stadion
nu mai are. Este ruină, iar echipa a fuzionat cu Lonea și va juca
pe arena de acolo. La Petrila, singura tribună care exista, una din
piatră, este deja aproape demolată, iar Consiliul Local a aprobat
deja ca aici să fie construit un parc. La Lonea te izbește tribuna
veche, din lemn, veche de cel puțin 50 de ani.

Lupeniul
e fruncea

Minerul Lupeni este o excepție printre echipele din Valea Jiului,
fiind singura care rezistă în Liga a II-a. Formația trăiește în
special datorită primarului Cornel Rezmeriță, care, făcând parte
din PSD, s-a ambiționat să le arate celorlalți edili din zonă,
majoritatea pedeliști, că el poate mai mult. Contractele nu sunt
mari, cel mult 5.000 de euro pe an, iar primele de victorie, între
500 și 1.000 de lei. Stadionul, cu cele 4.000 de locuri, toate pe
scaune, arată binișor. „În general, la meci vin cam o mie de oameni
care se comportă mai mult decât civilizat. Nu mai e ca pe vremuri,
când minerii umpleau tribunele, iar adversarul tremura de frică.
Câți mineri mai sunt acum?”, spune directorul sportiv Vasile
Stafie. Șeful Centrului de copii și juniori este Carol Creinicieanu
(foto), fostul mare jucător al CCA-ului, care acum are 71 de ani și
s-a retras acasă după pensionare.

Tunelul groazei și negru de fum

Până spre sfârșitul anilor 70, Jiul evolua pe arena veche, cea cu o
singură tribună, din lemn, care a ars la un meci cu Politehnica
Iași. Pe vremea aceea, la Petroșani se juca în condiții speciale.
Legenda spune că echipele vizitatoare câștigau doar când voiau
gazdele, iar acestea nu prea voiau! Tunelul care ducea de la
vestiare la gazon era lung, din lemn și luminat de un felinar
chior. De acolo începea „munca de lămurire” a adversarului (pumni
și picioare), cum că nu e bine să pună probleme! Apoi, pe teren,
dacă lucrurile nu evoluau în maniera dorită de gazde, se dădea
drumul la negrul de fum, de la o minicentrală din spatele porții,
iar prin fumul acela înecăcios care invada terenul „munca de
lămurire” începută în tunel era desăvârșită.

Gogu
Tonca, erou local

Fundașul central Gogu Tonca era simbolul agresivității la Jiul în
fotbalul anilor 70. Se spune că își intra în rol încă de la
vestiare – „Am patru copii acasă, gura lor trebuie să mănânce!” -,
iar opera de demolare continua pe teren, indiferent de numele
adversarului. La un meci cu Dinamo, după ce Mircea Lucescu l-a
driblat de câteva ori, Tonca l-a faultat și l-a călcat apoi cu
crampoanele pe mână. Printre strigătele de durere ale lui „Il Luce”
(în acea vreme căpitanul naționalei și una dintre cele mai bune
extreme din Europa) s-a auzit vocea amenințătoare a lui Tonca:
„Vrei să joci cu Țara Galilor? Dacă vrei să joci, ai grijă cum te
miști!”. Tot într-un meci cu Dinamo, Vrânceanu, tânăr atacant, de
mare viteză, a trecut în primele minute de două ori de Tonca. După
care între cei doi a urmat un dialog: „Câți ani ai, copile?”.
„Optsprezece”. „Bravo, îmi placi, ești talentat foc! Dar ia
spune-mi tu mie, vrei să ajungi fotbalist?”. „Da, nea Gogule,
vreau”. „Ei, dacă vrei să ajungi fotbalist, du-te pe partea
cealaltă, iar pe la mine să nu mai calci!”.

Autor: Viorel Ioan Publicat: 30 Jul. 2010, 11:26 Actualizat: 30 Jul. 2010, 11:27 Special
Pe aceeași temă