Regulamentele sau tabla de șah a conducătorilor

Au mai rămas doar câteva zile până se va încheia primul proces
de licențiere pentru Liga 2, însă interesul general se
concentrează, în continuare, spre cele întâmplate cu licențele
pentru primul eșalon.

Din tot scandalul iscat pe marginea acestui subiect au rezultat
perdele groase de fum. Dacă reușim să le îndepărtăm, vom privi doar
faptele, așa cum s-au petrecut, din octombrie anul trecut și până
azi, dar nu numai. De asemenea, putem chiar să anticipăm ce se va
petrece de acum încolo, dar validitatea scenariilor pentru viitorul
apropiat depinde, în mare măsură, de interpretarea informațiilor pe
care le avem la dispoziție.

Licențierea reprezintă o evaluare internă în urmă căreia
solicitantul primește un certificat ce atestă îndeplinirea
criteriilor minime prevăzute de „Regulamentul național de
licențiere a cluburilor și de fair play financiar – ediția 2010”.
Regulamentul (Manualul) a fost adoptat de Comitetul Executiv în
ședința din 21 octombrie și nu a fost contestat de niciun club,
nici măcar în momentul începerii procesului de licențiere, în
primele zile din ianuarie. Contestările, tardive, au venit după
încheierea procesului de bază, la 31 mai 2011. Practic, cluburile
supuse licențierii au acceptat Manualul în momentul în care și-au
depus dosarul.

Prima și cea mai importantă obligație a unui conducător este aceea
de a proteja interesele instituției, în conformitate cu statutul,
regulamentele și legile în vigoare. Dacă Mircea Sandu dorește să
afle adevărul cu privire la corectitudinea deciziilor celor două
comisii de licențiere are posibilitatea să angajeze cele mai mari
firme de audit din lume, în condițiile de confidențialitate
stabilite de Manualul de licențiere, dar în niciun caz să propună
modificări retroactive ale acestuia, care expun federația la plata
unor daune importante.

Voit sau nu, Mircea Sandu, prin hotărârile adoptate de Comitetul
Executiv și de Comitetul de Urgență, de modificare a Manualului, îi
oferă lui Marian Iancu (cazul FC Timișoara poate fi luat ca
referință pentru că are cele mai multe elemente și oferă cele mai
multe informații, aplicabile și celorlalte cluburi aflate în
aceeași situație, fiind vorba, în general, de proceduri și nu de
fondul dosarelor de licențiere) o pârghie importantă, dar inutilă
dacă federația nu va comite noi greșeli. Cea mai importantă eroare
făcută până acum e textul prin care FRF stabilește ce competențe
are TAS-ul: „Sistemul național de licențiere a
cluburilor nu intră sub jurisdicția instanțelor de drept comun,
Tribunalul Arbitral al
Sportului de la Lausanne fiind singurul organism competent a
soluționa recursurile formulate împotriva hotărârilor Comisiei de
Apel„.

În primul rând, fiind vorba de un proces intern, licențierea se
supune legilor naționale. Dacă în desfășurarea activității
comisiilor și în luarea deciziilor intervin fapte cu caracter
infracțional (abuz în serviciu, dare și luare de mită, fals și uz
de fals, etc.) să fim siguri că sistemul de licențiere intră sub
jurisdicția instanțelor de drept comun, secția penală. În al doilea
rând, prima fază a recursului la Lausanne este reprezentată,
conform Codului de procedură, de analiza dosarului, în urma căreia
se decide dacă speța este sau nu de competența TAS. Deci, în
această privință, FRF se antepronunță, fără să fie obligată.

TAS-ul nu acordă licențe, cel mult poate spune dacă cel reclamat a
procedat greșit sau nu și poate stabili măsuri reparatorii. Mai
mult, conform datelor publicate de UEFA, din 2004 și până în
prezent, 779 de cluburi din Europa nu au primit licență, iar în
arhiva TAS nu se regăsește nicio decizie cu privire la neacordarea
licenței. Această statistică poate fi explicată și prin faptul că
România a stabilit un precedent la TAS, în 2006, când federația a
invocat excepția de necompetență și a avut câștig de cauză, ceea
ce, în mod normal, trebuia să facă și acum.

„Federația Română de Fotbal, reprezentată de dl Justin
Ștefan, avocat în Baroul București, a obținut câștig de cauză în
litigiul aflat pe rolul Tribunalului Arbitral al Sportului, care,
în data de 14 septembrie 2006, a decis admiterea excepției de
necompetență a TAS formulată de avocatul FRF și respingerea
cererii AS FC Sportul Studențesc. Tribunalul Arbitral al Sportului
nu poate soluționa, în ultimă instanță, decât litigiile având un
element de extraneitate” (extras din
comunicatul publicat pe site-ul FRF la data de
19.09.2006)

După modificarea retroactivă a Manualului de Licențiere, Marian
Iancu i-a cerut lui Mircea Sandu să repună FC Timișoara în drepturi
(înscrierea pe lista cluburilor participante în competițiile UEFA
și în campionatul Ligii 1), până la soluționarea apelului de la
TAS, invocând Statutul FIFA. Însă, apelul la Lausanne, conform
Statutului FIFA (art.61, alin.4), nu suspendă decizia contestată,
decât în momentul în care TAS ia o decizie în acest sens, ceea ce
corespunde noului text al art.6, alin.3: „Comisia de
Apel, formată din 5 membri, soluționează apelurile înaintate în
scris și ia o decizie definitivă și executorie pe plan intern în
ceea ce privește acordarea licenței. Hotărârea Comisiei de apel
poate fi atacată la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne
în termen de 21 de zile de la comunicare. Introducerea acțiunii la
Tribunalul Arbitral al Sportului nu suspendă executarea Hotărârii
Comisiei de Apel”.

Dacă Marian Iancu are dreptate și FC Timișoara trebuie reînscrisă
în preliminariile Champions League și în Liga 1, atunci procesul de
licențiere din întreaga Europă devine neaplicabil, toate cluburile
nelicențiate ar face recurs la TAS pentru a-și păstra locul în
competițiile europene și naționale, până la pronunțarea unei
decizii la Lausanne. Tot sistemul competițional ar fi dat peste
cap.

Având în vedere cele de mai sus, sunt posibile următoarele scenarii
simplificate:

1. TAS își declină competența, Iancu pierde
2. TAS acceptă arbitrajul, FRF își face bine treaba, fără alte
vicii de procedură, Iancu nu are dreptate și pierde
3. TAS acceptă arbitrajul, FRF își face bine treaba, fără alte
vicii de procedură, dar Iancu are dreptate și câștigă. Primește
despăgubiri sau le obține ulterior (UEFA, FIFA sau în instanțe
civile)
4. TAS acceptă arbitrajul, FRF nu își face bine treaba și apar alte
vicii de procedură (se trimite manualul de licențiere modificat, nu
în forma inițială, acceptă introducerea de documente și probe noi
față de cele depuse la dosar, până la data de 31 martie, care au
stat la baza deciziei Comisiei de Apel, nu se prezintă la termene,
etc.). Iancu câștigă, indiferent dacă are sau nu are dreptate.
Primește despăgubiri sau le obține ulterior (UEFA, FIFA sau în
instanțe civile)

Prima decizie a TAS, dacă acceptă sau nu cazul pentru a-l judeca pe
fond, poate veni în câteva săptămâni, iar în prima variantă, dacă
va considera că e de competența sa, vor mai trece două-trei luni
până la decizia finală.

Miza e uriașă! Dacă va câștiga la TAS, Marian Iancu va ieși din
sediul FRF cu un sac de bani în spate și nimeni nu va putea să îl
oprească. Scena se va repeta la Primăria Municipiului Timișoara și
la Consiliul Județean Timiș, în baza contractelor de reprezentare
încheiate, cele două instituții fiind obligate să își respecte
înțelegerea, conform obiectivului de performanță îndeplinit.

Un caz special îl reprezintă cel al Gloriei Bistrița, care nu a
depus apel până la 21 iunie (cel puțin așa reiese din declarațiile
lui Jean Pădureanu), după această dată acțiune fiind considerată
tardivă, depășind termenul-limită. Pentru cine nu crede în
coincidențe, apar câteva întrebări legitime: Dacă tot a fost
modificat retroactiv regulamentul, de ce așa de târziu? Nu cumva
tocmai pentru a împiedica Gloria să se adreseze TAS-ului, singura
dintre cele trei grupări care a depășit cele 21 de zile? A devenit
Lordul atât de indezirabil pentru vechii săi tovarăși, încât să i
se înfigă cuțitul în spate?

Acum nu mai avem ce face decât să așteptăm următoarele mutări pe
tabla de șah a fotbalului românesc.

Fără legătură directă cu procedurile, trebuie remarcate cele două
declarații extrem de grave făcute de Dumitru Dragomir și de Marian
Iancu, având ca temă constituirea de grupuri infracționale
organizate.

Înainte de toate trebuie precizat că un astfel de grup este definit
de legea 39/2003 ca fiind: „grupul structurat, format din trei sau
mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în
mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni
grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar
sau alt beneficiu material”.

Dacă punem cap la cap declarațiile celor doi conducători, reiese că
mai tot fotbalul românesc, la nivel decizional, cu excepția lui
Mircea Sandu, pe care s-au ferit să îl acuze, este un mare grup
infracțional organizat. Ca să glumim un pic, folosind poreclele,
rezultă că doar Nașul, Corleone și Elefantul nu fac parte dintr-un
astfel de grup.

Dar de ce nu vedem din partea lor o acțiune concretă, mai ales că
se laudă că au și datele necesare pentru a demasca complicitățile.
De ce vorbesc doar la televizor și nu informează organele abilitate
ale statului? Nedivulgarea unor astfel de informații, dacă
într-adevăr există, echivalează de cele mai multe ori cu
complicitatea, iar o cercetare specializată ar fi în beneficiul
fotbalului românesc.

Pe 30 iunie se va încheia procesul de licențiere la nivelul ligii
secunde, iar federația are obligația să arate consecvență în ceea
ce privește aplicarea prevederilor din ROAF. Cu atât mai mult cu
cât le-a aplicat la sânge la nivelul Ligii 1.

Numai că, în graba de a adopta măsuri anapoda, Comitetul Executiv
și Comitetul de Urgență au uitat de Liga 2 și discriminează
cluburile de la acest nivel, care nu beneficiază, în acest moment,
de modificarea retroactivă a manualului de licențiere (cele două
ligi au manuale de licențiere diferite și doar cel pentru Liga 1 a
suferit modificări), pentru a se adresa TAS, în cazul în care nu
sunt mulțumite de deciziile Comisiei de Apel.

articol scris de Florin
ALBOIU