Baronul Francisc Neuman – „Se poate povesti, dar nu se poate înțelege”! Amintiri despre creatorul UTA-ei și legenda arădeană

Autor: Marius ANGHEL Publicat: 04 Feb. 2013, 15:44 Actualizat: 04 Feb. 2013, 15:45 Special

Pe o masă verde de ping-pong s-a scris prima pagină a celei mai de preț povești a Aradului! În primăvara lui 1945, într-o încăpere a grădiniței de lângă stadion, baronul Francisc Neuman își chema câțiva colaboratori, iar pe o coală albă de hârtie era redactat procesul verbal de înființare a clubului ITA. Un tânăr elev, în vârstă de 15 ani, a fost martorul acelei întâlniri. Elevul de atunci, astăzi profesorul Dionisie Piroș, are 83 de ani și o exactitate fulminantă în toate amintirile. Le povestește și are acea capacitate rară prin care te face să vezi cu ochii tăi secvențe de altădată.

Echipa alb-roșie a suferit mereu după creatorul ei, a cărui amintire dăinuie și va dăinui întotdeauna. Campion de tenis odinioară, profesorul Dionisie Piroș e unul din arădenii care l-au cunoscut îndeaproape pe baron, tatăl său fiind chiar contabilul-șef al celui căruia Aradul, UTA, noi toți, de fapt, îi datorăm atâtea și atâtea. Ancorat în absolut tot ce s-a întâmplat cu baronul Francisc Neuman și cu UTA în anii începuturilor, conectat apoi și la ce au făcut actorii principali după ieșirea din scenă, oferă mărturii unice, trăite pe viu, ce provoacă mândrie și tulburare, deopotrivă. Sunt de neprețuit. Începând de astăzi, www.sportarad.ro vă oferă un dialog-folieton cu Dionisie Piroș, dialog centrat pe impactul imens al baronului în fotbalul arădean.

PARTEA I

– Domnule profesor, să începem cu prima dragoste fotbalistică a baronului, AMEFA.
– Când s-a reîntors din Anglia, la începutul anilor 30, după terminarea studiilor, a preluat ambele fabrici ale familiei, ITA și cea de spirt, fiindcă fratele lui, Eduard, plecase. Fiind un mare amator de sport, mai juca și tenis, nu era așa mare talent, dar i-a plăcut, s-a îndreptat spre AMEFA, a fost prima dragoste. Această echipă din prima clipă a fost sponsorizată de el. Juca în Divizia A, antrenor era Kertesz, din Budapesta, avea jucători destul de buni, aduși chiar din alte orașe, care aveau nevoie de ceva bani. Fără el (n.r. Francisc Neuman) nu prea putea să funcționeze, deși mai erau și alți sponsori, dar nici pe departe la nivelul lui. Oricând era nevoie, punea la dispoziție banii respectivi, fără probleme. Trecem de anii 30 și ajungem în 1940. AMEFA participa cu brio în Divizia A, a fost una din cele mai bune echipe din provincie, juca de la egal la egal și cu echipele din București, cu Rapidul, cu Venus, erau erau meciuri bune la Arad. În 1940 însă, din cauza războiului și a evenimentelor de atunci, a fost desființată. Iar în timpul războiului, Divizia A s-a întrerupt, timp de 4 ani nu s-a jucat la acest nivel, au fost doar meciuri amicale. Dar campionat, nu.

– După ce s-a făcut pace, se simțea foame de fotbal în Arad?
– Lipsea fotbalul, era și atunci cea mai populară ramură sportivă. Pentru oameni a fost ceva, după 1944-45, să vadă că lucrurile se mișcă, lumea era fericită. Ooo, iarăși vedem meciuri de fotbal! S-au reînființat echipe multe, printre care AMEFA, în locul echipei Hakoah s-a înființat Sparta, dar mai erau în Campionatul Orășenesc. Și a reînceput activitatea fotbalistică.

– Îmi povesteați de o ședință la refacerea AMEFA-ei, în care s-a discutat de cooptarea baronului Francisc Neuman în conducere. El și-a dorit să facă parte din conducerea clubului sau i s-a propus?
– A fost contactat și a răspuns că sigur că da, rămâne cum a fost înainte de 40, va susține echipa din punct de vedere financiar. Pentru ce a făcut în anii 30, ar fi meritat. Și s-a propus să facă parte din noua conducere mai mult simbolic, nu neapărat să aibă funcție. Dar să fie cooptat în conducerea echipei. În ședința respectivă, toată lumea a fost de acord, sigur că a fost de acord. Era un om foarte popular, și ca susținător al echipei, și ca proprietar. Era cel mai bogat om din Arad. De fapt, printre cei mai bogați oameni din țară! Cine a fost mai bogat ca el? Doar Nicolae Malaxa, din București, și Max Auschnitt, din Reșița.

– Dar Mociornița, patronul lui Carmen București?
– Mociornița avea fabrica de ghete, dar nici pe departe nu era la nivelul lui. Avea (n.r. Neuman) legături internaționale. Ședința a avut o pauză, iar atunci oamenii au început să discute. Doi-trei de acolo, știți că întotdeauna sunt câțiva mai deștepți, au spus că nu se mai poate, ce a fost a fost, acum începe democrația, nu putem avea printre noi un capitalist, un exploatator și așa mai departe. Deși lumea a protestat, pentru că el făcea parte din proprietarii care nu exploatau muncitorii, toți l-au simpatizat, după pauză s-a pus la vot și s-a votat să nu mai facă parte din conducere.

– Cum a primit vestea?
– El știa de ședință. Era chiar în fabrică, iar un prieten, care a și fost în conducerea AMEFA-ei, Pastor, a avut și el o mică întreprindere de mecanică auto, i-a dat telefon și i-a spus că asta e situația. S-a scuzat, noi am vrut, ceilalți nu au vrut. Era jenat. Nu-i nimic, i-a răspuns. Dacă nu mă vreți, eu am să fac echipa mea. Așa a luat naștere echipa aceasta, UTA. Poate dacă ar fi fost ales, nici nu s-ar fi gândit, rămânea așa cum a fost, în spatele AMEFA-ei, echipă cunoscută în țară, care nu luase naștere din nimic.

– Ați fost acolo când s-a născut UTA. Putem reface atmosfera întâlnirii în care s-a pus totul la punct?
– Ședința de care am povestit a fost în primăvara anului 45. Scurt după aceasta, baronul s-a ținut de cuvânt, a convocat o mică ședință în clădirea de lângă stadionul UTA, cea cu etaj, din dreapta (n.r. Grădinița). A fost prezent baronul, contabilul-șef Gerold, care pe vremuri fusese portar la AMEFA, directorul comercial Herzog, încă doi-trei angajați și ceva ziariști. Întâmplător, și eu, care aveam 15 ani, eram tânăr elev și jucam tenis la UTA. Baronul a anunțat intenția lui de a avea o echipă. Un cadru foarte simplu, în jurul unei mese de ping-pong, verde, ca și cele de astăzi, dar din lemn. Clădirea era destul de modest mobilată. Acolo s-a semnat procesul verbal, totul a durat maximum jumătate de oră. Toți veniseră din fabrică, apoi s-au întors în fabrică. Nu era o mare ședință, anunțată, cu ordine de zi. S-a ales denumirea ITA, după numele fabricii, Industria Textilă Arădeană, iar ultima problemă rămânea alegerea culorilor. S-a propus verde-alb, dar baronul a răspuns că verdele nu este chiar adecvat, fiind o culoare de tristă amintire, atât în țară cât și în general. El, fiind un mare adept al echipei Arsenal, din Londra, acolo își făcuse studiile, mergea la meciurile echipei Arsenal, a propus roșu-alb.  S-a acceptat această variantă și a rămas ITA, cu roșu-alb. Contabilul-șef Gerold a și preluat la început problemele economice, iar finanțarea a fost a fabricii, echipa era a fabricii.

Va urma.

Sursa: Sport Arad

Autor: Marius ANGHEL Publicat: 04 Feb. 2013, 15:44 Actualizat: 04 Feb. 2013, 15:45 Special
Pe aceeași temă