Dan Potocianu a învins moartea!

Fotbalul este doar un joc. Am spus mereu că este un clișeu enervant în care nu am crezut niciodată, până când l-am întâlnit pe Dan Potocianu, un om care a reușit să învingă una dintre cele mai crunte boli ale secolului XXI, leucemia. În timp ce își povestea drama prin care a trecut în urmă cu patru ani, pe față îi citeam bucuria de a trăi. Pe parcursul interviului, ochii antrenorului de la CFR Timișoara s-au umezit, dar zâmbetul l-a păstrat mereu. Este fericit cu adevărat. A învins!

 

La 34 de ani, mai doreai să joci fotbal în loc să faci pasul spre antrenorat?
Sigur că da. Dar din păcate, a fost o conjunctură de întâmplări care m-au făcut să renunț la fotbal, după aceea a venit și un moment mai neplăcut în viața mea și iată-mă ajuns acum, când destui colegi din generația mea mai joacă fotbal, eu încep cariera de antrenorat.

Cariera ta de fotbalist s-a încheiat la 28 de ani…
La 28 de ani și jumătate am terminat contractul cu FC Național și erau niște scandaluri pe acolo cu Gino Iorgulescu, Mitică Dragomir… Mi s-a făcut o mare nedreptate care nici până în ziua de azi nu s-a remediat, având acte în regulă. Am fost neplătit în ultimul an, revenind din Elveția am rămas cu un gust amar. Atunci am decis să stau jumătate de an să mă liniștesc. După aceea, din păcate, mi s-a întâmplat nenorocirea și de atunci încoace stau tot cu frica în sân să nu se mai întâmple ceva.

 

„La început m-am temut!”

Spune-ne, te rog, despre ce era vorba?
În 2004 am fost diagnosticat cu leucemie limfoblastică acută. Știți ce înseamnă leucemia, este un cancer al sângelui. Bineînțeles, am avut câteva zile în care eram șocat, mai ales că de atâția ani făceam analize măcar de două ori pe an. Am întrebat doctorii de unde a apărut și nu au putut să îmi explice nimic. Cel mai probabil a apărut din cauza stresului, a frustrărilor. După câteva zile de dezolare și disperare, am decis că trebuie să lupt, nu am ce să fac. Nu le-am mulțumit niciodată medicilor, acum vreau să îi mulțumesc domnului doctor Chevereșanu, doamnei doctor Mihăescu, de la Timișoara, pentru că am reușit să stopez boala și în decurs de un an, doi, să fiu… (trage aer în piept și continuă puternic) vindecat! Mai există o perioadă de trei – patru ani în care există un risc de recidivă, dar dacă totul merge bine, și, slavă Domnului, deocamdată merge bine, pot să consider că am trecut cu bine prin acest miracol… nu pot să spun „peste acest hop”, cred că ar fi prea puțin.

Te-a schimbat mult perioada asta?
Da, cu siguranță. Văd lumea mult mai lejer, încerc să mă bucur de lucrurile simple pe care nu le vezi până nu treci prin așa ceva. Încerc să nu mai pun la suflet și de exemplu nu mai pot considera o tragedie un meci slab sau o răceală stupidă sau nu știu ce s-a întâmplat cu niște bani. Sunt multe lucruri mai importante decât astea.

Te-ai temut în vreun moment? Ți-ai pierdut încrederea?
Da, la început, acele trei – patru zile în care nu știam încotro să o apuc, ce să fac. Dar după aceea am zis stop, de aici începem și de atunci niciodată nu mi-am pierdut încrederea.

Cine te-a ajutat în acele clipe?

A fost Dumnezeu în primul rând, soția, părinții și familia. Bineînțeles, m-au ajutat credința în Dumnezeu, medicamentația, tratamentul pe care l-am urmat. Am fost și în Germania, unde am aflat dacă e nevoie sau nu de un transplant de măduvă, dar fiind o leucemie acută, acut înseamnă de moment, am reușit să o stopez, să îi dau în cap, să o omor. Un an m-am luptat cu ea și am reușit. Bineînțeles, a fost un an incredibil de greu, nici nu vreau să îmi amintesc de el, stăteam câte trei săptămâni internat la Timișoara și apoi câte două, trei zile acasă. Apoi iar veneam, iar, iar, iar…

Din lumea fotbalului nu ți-a fost nimeni aproape, toți au uitat?
Nu știu dacă au uitat, probabil că, în astfel de momente, nici nu îți vine să iei legătura cu cineva în asemenea situație. Singurul care a fost alături de mine tot timpul a fost Florin Bătrânu.

5 sunt cluburile la care a activat Potocianu, dintre care trei sunt din Divizia A, două fiind din prima ligă elvețiană