„Am intrat în război și nu avem arme. Luptăm cu mâinile goale”

UTA a ieșit, în teorie, din calculele retrogradării și-a intrat
serios în cele ale promovării după ultimele rezultate.
Conducătorilor le-a revenit zâmbetul pe buze și fac calcule,
jucătorii au câștigat mult la capitolul încredere în propriile
forțe, iar Ionuț Popa e cu mâinile în cap: „Am intrat
într-un război pe care nu știu dacă-l putem duce. Nu avem arme, nu
avem muniție, luptăm cu mâinile goale. Atât de mult i-am mobilizat
pe alții acum, că e posibil să avem atâtea bariere, încât să nu mai
câștigăm nici un meci până la finalul
sezonului”.

– Domnule Popa, cred că nu mai are sens să pomeniți despre
evitarea retrogradării…
– Da, așa este. Ne-am îndeplinit obiectivul și acum ni s-a
trasat altul.

– Cine l-a trasat?
– Giovanni, președintele clubului. După meciul de la Mioveni
mi-a spus că, gata, nu mai avem cum să retrogradăm și că acum
trebuie să avem alt obiectiv. UTA urmărește clasarea pe locurile
1-5.

– Deci, în sfârșit și pentru dumneavoastră, intră în
calcule primele două locuri…
– Intră, dacă așa a zis președintele, ne supunem. Le-am și
spus, luni, jucătorilor că nici nu-și imaginează în ce război ne-am
nimerit. Va fi o luptă crâncenă pentru promovare, ni se vor pune
obstacole peste tot. Tot am zis că o să ajung să bat un arbitru și
cred că voi avea ocazia, pentru că am fost tocați meci de meci. De
acum va fi și mai rău, o să vedeți. Parcă văd cum toate adversarele
noastre vor muri pe teren, toți vor avea de jucat meciul vieții cu
noi.

– Vă e teamă de război?
– Nu, teamă nu. Dar UTA nu este pregătită de război. Ca să fie,
ar trebui ca partea financiară să fie bună, să confere liniște și
siguranță. Ar mai fi trebuit ca antrenorii să fi putut să
completeze lotul cu jucătorii doriți, nu doar cu fotbaliști care au
putut fi aduși, și ei cu mari sacrificii. Și ca să fim pregătiți de
război ar trebui să avem mijloacele prin care să ne putem asigura o
competiție corectă, arbitraje normale. Nu avem îndeplinită nici o
condiție.

– Și totuși mergeți la luptă…
– Mergem, pentru că ne place să câștigăm și pentru că nu avem
cum să dăm înapoi. Noi vom încerca, să vedem ce
iese.

– În sfârșit vă aud suporterii vorbind despre
promovare…
– N-aveam cum să vorbesc despre promovare până acum. Am
câștigat însă destule puncte, suntem acolo și încercăm să mergem
până la capăt. Dar, atenție, și nu mă refer la suporteri! Aradul nu
merită echipă de fotbal. Nu echipă de Liga I sau Liga II, ci Aradul
nu merită echipă de fotbal. Autoritățile ne ajută cum pot, avem
câțiva sponsori, cărora le mulțumim, sunt printre puținii cărora le
pasă de UTA. Dar în rest, suntem ai nimănui, nu prezentăm interes,
nu atragem.

– Există un plan de viitor în caz de promovăre, intenții
măcar, un capăt de ață?
– Nu există absolut nimic. Nu știu ce se va întâmpla dacă UTA
promovează. Nu sunt discuții, nu sunt tatonări, nu există nici
măcar interes față de UTA. Ce aud oamenii pe la televizor sau prin
ziare sunt prostii.
– Mai e destul până la promovare. De exemplu, urmează două meciuri
la Arad care nu par grele, dar care se pot complica. Nu vă e teamă,
de exemplu, că mai tinerii jucători, pe fondul victoriei la scor de
la Mioveni, și-ar putea desconsidera adversarul de miercuri?
– Sper să nu se întâmple așa ceva. Nu cred că se va întâmpla,
pentru că sunt tineri, sunt dornici să câștige și mai vor și ei
facă un ban. Ban care nu prea vine, pentru că situația e cum
e.

– Apropo de bani, care mai este situația
salariilor?
– Aceeași, adică proastă. Sunt iarăși trei luni de când nu s-au
dat bani pentru că nu sunt.

– Nu sunt chiar trei…
– Păi ultima dată au luat bani pe ianuarie, de atunci a trecut
februarie, a trecut martie și acum suntem în aprilie. E neplăcut.
Noi ne gândim la promovare, ne-o dorim și nu sunt bani de salarii.
Uneori îmi vine să mă las, dar nu pot pentru că e vorba de UTA. De
la Iași am plecat, deși nu mi-a cerut nimeni, pentru că timp de
șase luni s-au dat bani cu mare întârziere și nu mă puteam uita la
jucători, văzându-i că suferă. Așa e acum la UTA. M-am băgat în
povestea asta, încerc să o duc până la capăt.

Articol scris de Sebastian
Șiclovan