Fotbalistul de Liga 1 care a luat viața în piept. Are 23 de ani și muncește într-un depozit din Oxford. „Ridic cutii de pe o bandă și le pun pe rafturi”. EXCLUSIV | Interviu cu Răzvan Gorea: „Tremuram de ciudă, de nervi, de emoții”

E joi. O zi obișnuită de septembrie. Sunt nori negri în Piatra Neamț și un autocar răgușit cu numărul de înmatriculare NT 02 VIS își drege vocea. La peronul 3, sub o copertina găurită a autogării, un tip înalt cu zâmbet trist pune câte o îmbrățișare de urs. Pe mamă. Pe tată. Și pe doi-trei prieteni. Fotbaliști, și ei. Îl așteaptă un drum lung. Lung și plictisitor. Și vrea să călătorească în minte cu persoanele dragi. Persoane care-i îndulcesc sufletul zi și noapte. Răzvan Gorea are în buzunar niște bani și un bilet spre Londra. Piatra Neamț – Londra. Doar dus. Două zile cât două săptămâni. Două zile de reflecție. De încercare. De chin. De pășit spre o nouă viață.

23 de ani și-au închis bucla și cele 12 meciuri jucate în Liga 1 pentru Ceahlăul îi invadează mintea. Răzvan e un caz emblematic pentru sportul românesc. Și pentru fotbal. Fotbalul manageriat de incompetenți sau indivizi cu interese obscure. Fotbalul marcat de oameni pătrunși prin efracție în fenomen. Povestea lui e simplă. Neplătit de opt luni, stoperul de 1,87 m a plecat să-și caute împlinirea departe. Și-a dat seama că doar prin căsătoria cu o altă țară nivelul său de trai va crește și a renunțat la ce avea mai drag: fotbalul. De două săptămâni ridică. Ridică niște cutii într-un depozit din Banbury, Oxfordshire. Răspunde timid: „E un fel de fabrică…”

Și ai plecat…
Da, sunt aici de două săptămâni. Într-un orășel. Deocamdată nu prea m-am acomodat, e mai greu. Și cu munca… Îți dai seama, făceam fotbal de la 7 ani, acum am 23 de ani… Toată viața am jucat la Ceahlăul, doar un an am fost plecat la Târgu Neamț, iar când m-am întors, domnul Florin Marin m-a debutat în Liga 1, la meciul cu Rapid din Giulești, din toamna lui 2014, și mi-am zis că mi-am realizat marele vis. Mi-am spus că restul e bonus. Și am ajuns să evoluez în 12 partide de Liga 1 și una în Cupa României.

Și de ce ai pus stop?
De ce am pus stop!? De șase luni nu fusesem plătit la Ceahlăul. Cum să trăiesc la 23 de ani!? Nevoi, datorii… Am plecat ca să mă întrețin, am plecat să câștig un ban, altfel nu aș fi renunțat la fotbal niciodată! Am vorbit cu cei din familie, tata e microbist înrăit, până la urmă a înțeles și el. A înțeles și mama. M-a susținut și mi-a zis că e bine să-mi fac un viitor. I-am spus și antrenorului (n.r. – Costel Ilie). „Nea Costel, plec să-mi văd de viață!”. I-a părut rău, dar m-a înțeles, pentru că în situația mea sunt mulți jucători acum la Ceahlăul. Antrenorii nu au nicio vină (n.r. – Costel Ilie, Mihai Ionescu, Radu Lefter).

Răzvan mărește ritmul povestirii. Are accese de furie când vorbește despre nedreptățile de la Ceahlăul, dar încearcă să spună cele mai frumoase episoade din niște zile urâte. La clubul din Piatra Neamț, în prezent, jucătorii sunt neplătiți de luni de zile, clubul se află în insolvență, iar oamenii din jurul formației susțin că falimentul pândește la colț. Ceahlăul a retrogradat sezonul trecut, iar acum se află în Liga 2. Discuția continuă.

Și ai luat decizia să reunți la ce aveai mai drag…
Pentru că s-a umplut paharul. Am acumulat prea mulți nervi, m-am săturat de minciuni și am hotărât că trebuie să pun punct. Să nu mai fiu păcălit!

Răzvan a luat taurul de coarne. Și-a îndesat în geanta de fotbal câteva haine și tricoul galben cu numărul 2 și a tastat numărul unui prieten ajuns demult în Anglia. Nu mai conta că transfermarket îl cotează la 200.000 de euro, nu mai conta că era perceput un fundaș central cu un potențial imens de creștere.

Și ce s-a întâmplat?
Să știi că tremuram. Tremuram de ciudă. De nervi. Tremuram de emoții și deja parcă mi se făcuse dor de fotbal. Prietenul mi-a zis ‘Hai, vino!” și am plecat. Era miercuri și a doua zi aveam autocar. Dacă l-aș fi pierdut, poate că n-aș mai fi plecat niciodată.

De ce?
Pentru că abia peste două săptămâni aș mai fi avut alt autocar. Spre Anglia.

Dar pleacă multe avioane din câteva aeroporturi de la noi…
Avioane!?

Da!
Abia m-am împrumutat de niște bani de autocar. Crezi că m-ar fi împrumutat cineva cu bani de avion!? Nu cred…

Plecat din Piatra Neamț într-o zi de joi, la 2 și un pic după-amiaza, Răzvan și-a dezmorțit oasele abia sâmbătă, în Londra, puțin după prânz. „Știi videoclipurile alea cu copii care se uită cu o privire pierdută prin geamul autobuzului care-i duce spre școală? Așa mă uitam și eu”. Uneori era un privitor activ, alteori i se derulau în minte tot felul de imagini din diverse etape ale carierei.

Ai ajuns și te-ai angajat din prima zi presupun…
La o muncă greuță. Într-un depozit. Putem să-i spunem și fabrică.

Ce faci mai exact?
Vin niște cutii pe bandă și eu le ridic și trebuie să le pun pe rafturi. Aș minți dacă ți-aș spune că spre finalul zilei nu mă uit din 5 în 5 minute la ceas să văd cât a mai rămas până să plec acasă. E o chestie fizică. Recunosc. Nu-mi place. Alții joacă fotbal, dar n-am ce să fac! Sunt conștient că trebuie să stau foarte bine și din punct de vedere mental. Știi cât de mult te uzează doar ideea că te-ai apucat să joci fotbal, ai debutat în Liga 1, iar destinul m-a adus acum pe aici…

Se spune că ziua salariului te face de multe ori să mergi mai departe. Te motivează salariul?
Mă motivează, mă descurc. Doar am plecat dintr-un loc de unde ajunsesem să nu mai am un ban să ies cu prietena la un suc.

Și cam cât câștigi acum?
1.200 – 1.300 de lire sterline. Pe acolo…

Dar bănuiesc că plătești mult pe chirie. Jumătate?
Mmmh, mai puțin.

Aș vrea să te întreb ceva. Te-a întrebat vreun coleg ce făceai înainte să ajungi în depozit?
Îți dai seama că am ajuns și la momentul ăsta. Parcă mi-a înfipt cineva un burghiu în piept! Ce să le zic!? Să mă eschivez? Le-am spus franc. Am fost fotbalist de prim eșalon în România. Adică încă sunt, pentru că sper să devin cât mai repede jucător liber de contract și să îmi găsesc echipă să evoluez în România.

Și cum au reacționat noii tăi colegi?
Au făcut ochii cât cepele și mi-au zis: „Băi, dar ce cauți tu pe aici!? Te-ai rătăcit? Live your dreams! Fuck work!”. N-am mai avut contra-replică, îți dai seama. Mi-am găsit puterea să schițez un zâmbet și am dat din cap aprobator. „Yes, yes, yes”. Sunt băieți săritori, cu inițiativă. Bulgari, polonezi… Mi-au zis că poate îmi găsesc vreo echipă prin Liga 50-a cu bucătari să mai fac și eu un pic de mișcare.

Abia ai sosit în Anglia, dar te-ai gândit să te duci la vreun meci din Premier League?
Ă‚sta e primul obiectiv când mă voi pune pe picioare: dau și 100, și 200 de lire sterline, doar să simt foșnetul gazonului de pe un stadion din Londra. Am auzit și am văzut la televizor despre cum se cântă, cum se manifestă lumea, dar probabil că acel spirit doar în tribune îl pot simți. Și știi, sunt doar la o oră și jumătate de Londra. Mi se pare un campionat senzațional, cel mai puternic din lume. Cu echipe de același nivel.

Răzvan pare mai fericit ca un copil aflat în fața unui platou cu prăjituri când vorbește despre Premier League, imnuri, clinciuri, tradiție. Își întreține pasiunea. S-a rupt doar o parte din el atunci a hotărât că trebuie să urce pe scările autocarului și simte că nu și-a spus ultimul cuvânt în sportul care-l ispitește neîncetat. Puțin răscolit și măcinat pe dinăuntru, se întoarce cu gândul la Piatra Neamț.

Am vorbit cu foarte mulți sportivi care au plecat pentru un trai mai bun afară. Dar nu mi-am dat seama vreodată cât de repede li se face dor de România. Tu cum ești?
Mie deja mi-e dor de țară. Uneori stau și mă gândesc că poate a fost un orgoliu prostesc să vin aici, la doar 23 de ani, și să muncesc într-un depozit. E adevărat, să muncesc pe bani. Scot în evidență orgoliul pentru că așa mi-am pus în cap: să nu mai accept să-și bată cineva joc de mine. Pentru că eram neplătit, pentru că Mister Massone (n.r. – investitorul italian Angelo Massone, omul care a preluat în iarnă Ceahlăul) a venit cu promisiuni și nu s-a ținut de cuvânt. Pentru că aud de la colegii mei că nu au căldură în camere… Pentru că e jale, Ceahlăul e în insolvență și, sper să nu fie așa, falimentul e aproape.

Ai un mesaj pentru ei?
Eu le urez tot binele din lume și le doresc să-și găsească repede o echipă. Eu când m-am hotărât să plec, nu-mi mai primisem salariul din ianuarie-februarie. Mă săturasem să joc pe burta goală.

11 e locul pe care se află Ceahlăul în Seria 1 a Ligii 2. Echipa din Piatra Neamț a adunat trei puncte după cinci runde disputate.

200.000 de euro e cota de piață a lui Răzvan pe transfermarkt

Aș vrea pentru final să terminăm într-un mod optimist. Bănuiesc că de multe ori îți găsești resursele de energie în amintiri, nu?
În copilărie îmi plăcea foarte mult Claudiu Niculescu, eu sunt dinamovist. „Dinamovist de mic”, cum se spune. Pe la 14 ani jucam atacant, îi învățam de la televizor driblingul lui Ronaldo brazilianul, dar și adormeam în gând cu fentele lui Ronaldinho. Așa am crescut. Acum sunt cu Messi.

Ești cu Messi, dar tu ești fundaș central!
Și cu Pique. E cel mai bun fundaș central din lume. Ce să-ți mai spun altceva…!?

Ce vrei. Aș vrea să-mi zici ce ai simțit când ai debutat în Liga 1 pentru Ceahlăul?
Eu m-am întors la echipă cu Andrei Pavel, când antrenor era Marin Barbu, dar apoi am debutat pe vremea domnului Florin Marin, căruia vreau să-i mulțumesc pe această cale. Mi-aduc aminte că-l aveam pe Giulești adversar direct pe Pancu. Avea aproape dublu cât anii mei… Eram euforic, îl știam de la Beșiktaș, de când mă uitam la meciuri și strigam: „Hai, Pancu! Hai, Pancu!” Nu-mi venea să cred că sunt lângă el. Atunci am simțit că toți anii nu i-am făcut degeaba. Să joci în spate cu toată galeria Rapidului e foarte frumos! M-am simțit la cel mai înalt nivel. Și mâine dacă cineva îmi zice „Hai acasă să vii să joci pentru noi pe banii ăștia”… mă urc în primul avion sau iau primul autocar spre casă.

Cum începi săptămâna?
Mă pun în mișcare, e greu, dar mă voi acomoda. Știu că mă voi uita la ceas, știu că-mi va fugi gândul spre țară, spre echipă, dar încersc să-mi găsesc puterea din orice. Voi renunța la toți banii pe care îi am de luat și sper să devin cât mai repede jucător liber de contract pentru a-mi găsi echipă.

E luni. O zi rece de octombrie. Soarele se strecoară timid printre norii de deasupra orășelului Banbury și Răzvan are o pauză de jumătate de oră. Dublu cât pauza lui preferată. E un tip curajos. Dintr-un elan feciorelnic sau nu, el a hotărât să pună piciorul în prag, sătul să mai fie tratat cu dispreț. Decepționat de oamenii care l-au dus cu preșul, a tras nădejde că va câștiga o pâine mai albă la mii de kilometri de bucătăria de acasă. Nu arată cu degetul spre vinovați și nici nu face variațiuni pe tema insolvență. A înțeles doar că uneori viața e sinistră și te obligă să adopți decizii radicale. Muncește cu înverșunare pe un alt teren decât cel preferat și merge la serviciu, zi de zi, cu speranța că în scurt timp va reveni în fotbal. Autocarul cu numărul de înmatriculare NT 02 VIS se mai și întoarce din Londra.

Articol scris de Andru NENCIU