Ce a scris Ionuț Popa în ”fișa” mea profesională… Editorial emoționant după ce nea’ Popică ”a decis să se odihnească”. ”Sunt convins că nici el nu ar fi dorit să renunțe”

Autor: Călin MNERIE Publicat: 25 Jun. 2020, 16:40 Diverse
Ce a scris Ionuț Popa în ”fișa” mea profesională… Editorial emoționant după ce nea’ Popică ”a decis să se odihnească”. ”Sunt convins că nici el nu ar fi dorit să renunțe”

Meseria de jurnalist este despre oameni. Despre cum interacționezi cu ei, despre relațiile pe care le stabiliești, în așa fel încât cititorul să afle, prin tine, ceea ce-l interesează. O relație strânsă, sinceră, face produsul tău jurnalistic mai bun, prompt, nealterat de filtre. O astfel de relație nu se creează ușor și, cu siguranță, se menține foarte greu. Mai ales atunci când contactul fizic nu e posibil, iar drumurile profesionale nu converg întotdeauna.

Ionuț Popa îl cunoștea pe tata. Nu foarte bine, dar știa cine este și cu ce se ocupă. Tata a fost profesor de limba și literatura română. I-au trecut prin mână multe generații de elevi, iar nea’ Popică îl prețuia pentru asta. Știa cât e de greu să lucrezi cu tinerii, să le formezi caracterul, intelectul și vara, când clopoțelul sună pentru ultima oară, să te mândrești cu rezultatele lor. A fost surprins plăcut să afle că el avea deja o colaborare profesională și cu fiul dascălului de română, pe care a început să-l cunoască ca ziarist pe la finalul anilor ’90.

Băiatul care luase condeiul la ziarul „Adevărul” își făcuse bine temele când și-a început relația profesională cu un antrenor de valoarea și notorietatea lui Ionuț Popa. Totul a plecat de la imaginea implementată pe retină de la promovarea din 1993, când Popa își începea ascensiunea în antrenorat ca și „locotenent” al lui Coco Dumitrescu. Din sezonul 2001-2002, atunci când Mister o readucea pe UTA acolo unde îi este locul, pe prima scenă a fotbalului românesc, relația profesională s-a închegat din ce în ce mai mult.

Cine a trăit ziua de 5 octombrie 2002 pe arena „Dan Păltinișanu” nu o va uita până va închide ochii. A fost ziua în care UTA câștiga cu 4-3 contra lui Poli, în fața a 45 de mii de oameni, dintre care 10 mii de arădeni. Cu inimi alb-roșii, la propriu și la figurat. Ionuț Popa a fost cel care a condus-o de pe margine pe Campioana Provinciei la una dintre victoriile sale istorice. Fiindcă punea suflet, fiindcă realizase grandoarea momentului, „Mister” poate a făcut un gest în plus, pe care timișorenii l-au taxat cu fluierături și injurii din tribună și ceva îmbrânceli la nivelul gazonului. 15 ani mai târziu, aceiași timișoreni aveau să-i mănânce din mână lui nea’ Popică, după ce a salvat-o pe ACS Poli de la retrogradare plecând de la -14 în clasamentul Ligii 1.

Relația mea cu Ionuț Popa s-a sedimentat din vara lui 2009. El o preluase pe UTA după „epoca Chirilă” și, bineînțeles, și-a propus să o readucă în elită. Cantonamentele cu Roli Nagy, Dan Stupar și Dan Țapoș alături le-a făcut la Moneasa. Am avut privilegiul jurnalistic, dar mai ales uman, să fiu zile de-a rândul lângă familia pe care „Mister” începea să o (re)clădească în „alb-roșu”. Am asistat la zeci de antrenamente, niciunul la fel, fără vreun moment de plictis sau delăsare. Iar când sesiza „pericolul”, Mister intervenea cu o glumă sau o mustrare.

A fost vremea în care am început să-l cunosc cu adevărat pe omul Ionuț Popa. Mereu pe fază cu cei din jur, atent la problemele și bucuriile lor, avea darul să-ți inducă o stare de bine sau să o întrețină, după caz. Glumeț din fire, nea’ Popică ridica rapid bariera dacă simțea că încerci să treci de ea. Era un soi de disciplină înțeleasă, acceptată ca o stare de fapt, în acei ani la UTA, altfel nici nu ar fi fost posibil ca arădenii să fie foarte aproape de promovare în vara lui 2010. Îmi aduc aminte că despărțirea dintre Popa și fani nu a fost cea mai bună, s-au adus acuze grele, în care, personal, nu am crezut și nu cred nici azi. Atunci s-a produs un scurt-circuit ce și-a produs efectele ori de câte ori Ionuț Popa revenea la Arad din postura adversarului, dar relațiile nu au fost mai bune nici în returul sezonului 2017-2018, când cele două părți vâsleau în aceeași barcă.

Când și-a deschis baza sportivă din Subcetate și seria competițiilor oficiale de mini-fotbal în Arad, am avut bucuria să-i calc de mai multe ori pragul. Dincolo de căldura și jovialitatea cu care-și întâmpina cunoscuții, nu puteai trece cu vederea câtă dragoste le purta câinilor săi. Cei de rasă sau celor de pe stradă cărora le-a oferit un cămin. Îmi amintesc și acum ziua în care „Mister” l-a pierdut pe Deco. Plângea ca un copil și nu înțelegea de ce…Boxerul alb cu pete negre i-a fost alături de la începutul „domniei” sale la Iași și s-au bucurat împreună de reușita proiectului „Arena”. De fapt, în poza reprezentativă a bazei sale sportive, Mister se înfățișa alături de Deco și o minge de fotbal.

Dar, Ionuț Popa a fost milos și cu semenii noștri mai puțin norocoși. Fie că le dădea simbolic de lucru, fie că îi întâlnea întâmplător, nea’ Popică le băgă mereu ceva în buzunar. Dar, mai mult decât atât, intra cu ei în vorbă. Îi întreba de sănătate, îi bătea pe umăr, trist că nu poate face mai mult pentru ei. În Arad, în Liga 2-a, a activat ca antrenor principal și la Pâncota, acolo unde a cucerit rapid inimi, scriind istorie și cu gruparea din Podgorie. Și la Sebiș și-a făcut prieteni sinceri, doar a antrenat cu succes și acolo și s-a învecinat prin casa de vacanță de la Aldești.

De când am aflat că starea de sănătate a lui Ionuț Popa s-a înrăutățit brusc am intrat într-un fel de transă. Simțeam că oricât mi-aș dori să păstrez relația, să mai apuc să-i spun lui „Mister” despre sursele mele pe care tare ar fi vrut să le afle într-un moment sau altul, nu o să mai am ocazia. Sunt convins că nici el nu ar fi dorit să renunțe. La UTA, la arădeni, la fotbal, la toți cei care îl plâng astăzi la Iași, Timișoara, Mioveni, Oradea și Petroșani și pretutindeni. Inima lui mare l-a mai ținut în viață de când a fost internat pe secția ATI a Spitalului Clinic Județean în comă, însă azi a decis să se odihnească.

Soția Rodica, fiica Meda, mama sa dragă, de la Pesac, sunt un munte de durere. Ele sunt cele mai încercate în aceste zile, dar la câte mesaje de îmbărbătare vin și vor mai veni, nea’ Popică știe că poate pleca mai liniștit. Dumnezeu să te odihnească, Mister! A fost o onoare să te cunosc și să-mi rostești numele înaintea unui răspuns la o întrebare mai incomodă pusă din obligație profesională și dintr-un etern respect.

Editorial scris de Călin MNERIE / jurnalist Sport Arad

Autor: Călin MNERIE Publicat: 25 Jun. 2020, 16:40 Diverse
Pe aceeași temă