S-a stins felinarul Jiului

N-a fost nici pe departe vreunul dintre vârfurile generației
sale, generația mexicanilor. A fost însă una dintre cele mai mari
figuri din întreaga istorie a fotbalului nostru. Gogu Tonca. Nu e
om din lumea fotbalului căruia să nu i se însenineze chipul numai
când auzea numele lui Tonca. Era precum vinul de soi la o
petrecere. Dezleagă limbile și înveselește atmosfera. Toți, cei
care l-au cunoscut ori nu, toți au câte o poveste amuzantă cu Gogu
Tonca. Fiecare meci al lui Tonca din cele peste 200 cu Jiul în
prima divizie are povestea sa. O poveste care, la vechiul stadion
unde gazonul era udat până ajungea mocirlă până la glezne, începea
la gura tunelului semiobscur cu avertismentul șugubăț al
adversarului. „Vezi că am acasă patru guri de hrănit”. Muntele de
om cu figură de boxer cu nasul teșit adăuga și un rânjet.

Până la urmă, nu știe nimeni dacă Gogu Tonca a fost într-adevăr
un fundaș dur sau doar i-a făcut și lui plăcere că-i merge vestea
de fioros. „Nea Gogu taie lemne ca nimeni altul”, îl tachina
Dumitrache, care i-a fost și adversar, și coleg o vreme la Jiul, un
loc de deportare pentru Mopsu’, Deleanu sau Cavai între alții unde
nu câștigau sub zece mii de lei pe lună. În anii ’70. Așa erau
vremurile. Jiul a avut cârlig la mercenari și pentru că era mirajul
facultății de mine și gaze pe la care n-a trecut vreun fotbalist
vreodată. Cum au venit toți, Mulțescu, Stoichiță ori Rozsnay, așa
au și plecat după ce au luat patalamaua.

Doar Gogu Tonca rămăsese peste decenii felinarul Jiului. Destin
comun. Tonca s-a stins parcă odată cu clubul. Acum, acolo, Sus,
Mopsu’ și Gogu poate că pun iarăși de un tenis cu piciorul pe câte
o navetă de bere, iar scorul îl ține tot Gică Ene II, ca pe
vrenuri.

Editorial de Mihai
CIUCĂ‚