REPORTAJ | Tabloul nepăsării! Cum arată ”stadionul” din Şelimbăr, care ar fi trebuit să fie gata acum patru ani

Ora 10 şi 20 de minute, sâmbătă dimineaţa, zi în care se dispută grosul meciurilor dintr-o etapă obişnuită de Liga 2. „Călăreţii roşii” părăsesc căldura vestiarului – unul utilat cu cele mai moderne dotări – şi păşesc fiecare cu dreptul pe dreptunghiul de un verde intens al terenului de-acasă, la încălzire.

E decembrie, dar suprafaţa de joc n-a avut deloc de suferit de pe urma puţinelor grade cu plus din termometre. Gazonul e un sintetic de cea mai bună calitate, care rezistă bine, chiar dacă numai anul acesta s-au jucat pe el vreo 40 de meciuri de toate felurile, de copii, juniori şi ale primei echipe.

Deşi e totuşi călduţ pentru o dimineaţă de decembrie, dacă stai prea mult într-un loc te ia frigul de la picioare, dar cei vreo 500 de suporteri care au ocupat o parte a celei mai noi tribune a stadionului, cea de pe dâmbul din imediata vecinătate a terenului, se încălzesc cântând, scandând diverse lozinci şi fluturând mai multe steaguri în culorile clubului, alb cu roşu.

Şelimbărul are mingea de start. De la centrul terenului, aceasta ajunge în flancul drept, centrare şi, din careul mic, e reluată în plasă. Deschidere de scor încă din primul minut… Arbitrul fluieră, indicând centrul terenului…
… ceasul de pe noptieră dă deşteptarea. Prea insistent parcă pentru o sâmbătă dimineaţa. Zi de meci.

E 8 şi 20 de minute, cam cu două ore mai devreme înainte ca jucătorii să iasă la încălzire. Şelimbărul nu joacă însă acasă, ci în deplasare, pe unul dintre cele mai cochete şi mai moderne stadioane construite în mai toate colţurile ţării, în ultimii ani.

După prima gură de cafea, lucrurile devin şi mai clare. În vreme ce, în alte părţi, s-au putut ridica arene moderne ori s-au reconstruit cele vechi, la Şelimbăr lucrurile nu stau tocmai aşa. Dimpotrivă!

Pe podul vechi, cu bârne din lemn peste scheletul mecanic, cel puţin cu maşina nu se mai poate ajunge la ceea ce ar trebui să fie noul stadion al echipei din Şelimbăr, echipă din Liga 2 care, de cinci ani încoace, joacă numai în deplasare, la fel cum s-a întâmplat multă vreme şi cu FC Hermannstadt.

„Călăreţii roşii” îşi începuseră aventura în eşalonul secund la Avrig, apoi s-au mutat pentru scurt timp la Râmnicu Vâlcea, pentru ca acum să joace meciurile de-acasă la Cisnădie, pe un teren care, când plouă mai mult, se transformă într-un bazin de polo!

Podul cu pricina, spuneam, nu mai poate fi traversat cu maşina, astfel că accesul auto se face doar din DN1, pe lângă Ion Art Glass şi un imens cimitir de maşini. Ne-am încumetat totuşi şi l-am trecut la pas, pe margine, unde e un aşa-zis trotuar din tablă, protejaţi oarecum de o balustradă joasă pe care nu ştiu cât te poţi baza.

Preocupaţi să ne ţinem echilibrul şi cu urechile ciulite să auzim dacă nu cumva, sub greutatea paşilor, puntea ar da semne că e gata să cedeze şi să ne lipim de-o baie la picioare în firul de apă ce curge pe dedesupt.

Nici gard vopsit pe dinafară, nici urmă de leopard înăuntru

Odată ajunşi de cealaltă parte cu bine, priveliştea de dinaintea ochilor e dezolantă. Acolo unde ar fi trebuit să fie de vreo patru ani o arenă modernă, una dintre cele 400 promise de guvernanţi înaintea turneului final al EURO de tineret din 2020, găzduit și de România un an mai târziu, se întinde un mare loc gol, probabil plin de buruieni până-n toamnă, până ce iarna nu şi-a intrat în drepturi, măcar calendaristic, dacă nu şi cu temperaturi mici şi atât de mult aşteptatul strat de zăpadă.

În dreapta, una dintre puţinele realizări, o tribună pe schelet metalic, cu scaunde de plastic, dar în scurtul timp de când a fost montată pe un postament de beton a şi rămas fără câteva locuri, iar alte scaune sunt în poziţii nefireşti. Cine nu e de-al locului ar crede că respectiva tribună, de vreo 500 (sau fix, nu ştiu exact, nu am avut curiozitatea să le numărăm) de locuri, e „moştenire” de la vechiul teren.
Ce mai e nou? Frumoasa instalaţie de nocturnă. N-ai ce zice, arată cum trebuie, nu ştim însă dacă e şi funcţională, dacă are curentul tras, dar, în lipsa unui răspuns concret, ne amăgim măcar cu gândul că ar fi. Trebuie gândit pozitiv măcar puţin în perioada asta a anului, cu sărbătorile de iarnă prin preajmă, nu?

A, şi stâlpii cu plasa-ntinsă între ei care despart ceea ce ar fi trebuit să fie suprafaţa de joc de cele două clădiri, cea veche, în care sunt birourile şi unde se schimbă jucătorii înainte de antrenamente (pe care le fac pe unde apucă, fie la Sibiu, pe „CFR”, fie la Bungard), şi cealaltă, aflată în construcţie, „la roşu” (e un fel de a spune, pentru că pe dinafară e de un gri bolnăvicios).

Tot ce vrei şi ce nu vrei în loc de teren sintetic

O pornim la pas pe… suprafaţa de joc. Aproape că nu poţi face un pas fără să te împiedici de pietre. Pietre mai mari, pietre mai mici, de toate culorile. Cele albe se disting şi mai şi printre buruienile uscate şi pentru o clipă te gândeşti că, dacă ar fi fost vară şi natura-n floare, vorba aia, te-ai fi gândit de două ori, dacă nu şi de mai multe, dacă să te aventurezi prin vegetaţia aia, de frică să nu calci vreun şarpe ori altă lighioană pe coadă.

Avansăm prevăzători, atenţi la fiecare pas pentru a evita şi celelalte obstacole, de diferite mărimi. Aici, un burlan de canalizare. Ceva mai încolo, un cămin din beton, serios avariat, tot pentru canalizare. O fi fost în plus şi nişte „binevoitori” s-or fi gândit că e păcat să rămână întreg, aşa că l-au „tamponat” serios. Cu ce? Aveau suficiente „unelte” prin preajmă, pentru că, aşa cum am mai zis, de pietre mai mari sau mai mici nu duci lipsă în zonă.
Ori poate „sculptorii” de ocazie au luat în calcul că, la o vreme, vor ajunge în zonă unii ca noi, porniţi pe fotografiat şi „monumentul” cu pricina ar fi mai instagramabil aşa sau ar da mai bine în poze.

Mai departe! Tot felul de elemente de canalizare, de la metri întregi de ţevi din PVC, bucăţi mai mici sau mai mari, de diferite grosimi, culori, texturi, la fel de fel de coturi, mufe, ţeavă riflată pentru drenaj (sincer, nici n-am ştiut că-i zice aşa, a trebuit să caut pe site-urile magazinelor care vând aşa ceva, să văd cum se… intitulează).
De unde deducem că (scuzaţi cacofonia) canalizarea şi reţeaua de apă au fost finalizate, sau cel puțin s-a lucrat la ele, iar ce găsim la tot pasul sunt materialele în surplus pe care muncitorii nu s-au mai obosit să le recupereze (sau au recuperat o parte din ele şi-atât).
Ce ne surprinde e că, într-o ţară în care până şi mucurile de ţigări „nesudate” până la filtru sunt recuperate de homleşi şi pufăite, în care omul se apleacă să culeagă de pe jos până şi cea mai neînsemnată piuliţă ori şurub, materialele astea de care pomeneam mai devreme se mai află încă la faţa locului, în condiţiile în care nu „ginim” vreun paznic prin zonă.

Trecem mai departe. Nu chiar în mijlocul „arenei”, dar pe undeva pe-acolo, tronează majestuos un schelet de tribună metalică. Nu e vopsit, pe alocuri rugina-i dă târcoale şi nici n-are montate scaune pe el. Pur şi simplu, face parte din peisaj, nimeni n-a avut interesul (sau bunăvoinţa) să-l tragă mai spre margine, eventual să-l lipească de restul tribunei, iar singur n-a putut-o face. Aşa că acolo l-am lăsat şi noi, în liniştea-i cu care s-a obişnuit, probabil.

Puţină culoare în mijlocul unui teren dezolant

Cu o prelată purtând numele – ori sigla – vreunui furnizor de componente metalice folosite cel mai probabil la montarea tribunelor (n-o să-i dăm numele), tot cam prin mijlocul „arenei” e acoperit ceva. Ce, nu ştim. Ce-i drept, ne-am dat puţin osteneala să vedem ce, curiozitatea ne-a dat ghes, dar cum efortul era prea mare, am lăsat-o baltă.

Oricum, culoarea ei era ca o pată de culoare (portocaliu) pe solul pământiu, aşa că o remarcasem încă dinainte de a trece peste podeţul amintit mai devreme. Iarăşi, ce ne e neclar, cum de nu s-a găsit nimeni până acum să o „recupereze”, pentru că, într-o zonă de case, precum cea din vecinătate, e imposibil ca vreun localnic să nu-i fi găsit vreo întrebuinţare. Dar, poate nu-i târziu şi le-am dat idei…

De peturi de plastic şi doze de bere ori de suc de diferite dimensiuni şi mărci, nu mai vorbim. Atâta tot că, pur şi simplu, căutătorii de astfel de „comori” nu s-au gândit că ar putea face bani buni şi de-aici. Ce-i drept, majoritatea SGR-urilor sunt într-un hal încât mai degrabă ar bloca automatele de colectare decât să te îmbogăţească fiecare cu mult râvnita sumă de 50 de bani.
Cutii şi alte recipiente metalice de toate dimensiunile, care cândva au găzduit volpsele, diluanţi ori diverse substanţe, găseşti din belşug. Şi poate că pe unele s-ar fi găsit cineva să le ia prin gospodărie dacă n-ar fi fost turtite, murdărite, astfel încât nicio apă să ne le mai spele sau ruginite vai de mama lor.

De pe un şantier, fie el şi-n adormire de vreo juma’ de an, n-aveau cum să lipsească bordurile, nu? Şi uitându-ne, aşa, la ele, ne gândeam că fie ar fi fost de trebuinţă la aleile de pe marginea suprafeţei de joc, fie chiar ca să delimitezi suprafaţa de joc, cum încă se mai practică pe la noi, deşi toată lumea ştie cât e de periculos să bage unul vreo alunecare şi să-şi azvârle adversarul cu ceafa într-o astfel de bucată de beton…

Ar mai fi şi altele, ca de exemplu bucăţile de fier beton răsărite ca ciupercile după ploaie ici şi colo, atât de periculoase pentru copii, dacă n-ar găsi alt loc mai bun de joacă şi s-ar aventura pe acest teren (putem să-i spunem, fără niciun fel de reţinere, viran). Care bucăţi, şi nu puţine, încă n-au ajuns prin grija unora la vreun centru de colectare metale contra câtorva bănuţi numai buni pentru a pune pâinea pe masă copiilor de acasă ori să se „convertească” în vreo sticlă cu tărie.
Dar „regele” întregului teren e un bloc de beton, ca o piesă de tetris, care n-a mai scăpat de furia grafitti-ului. La prima vedere, pare mâzgălit un „CDX”, care cu siguranţă nu vine de la extensia compatibilă cu unele fişiere pentru Windows şi Mac. Dar nici nu ştim să vă spunem de la ce vine. Poate doar autorii să facă lumină…

„Spionaţi” de-o macara

În tot timpul ăsta, de dincolo de dâmbul de pământ, că de deluşor nu poate fi vorba, ne „spionează” o macara în toată splendoarea ei. E ‘naltă cât un gât de girafă, o girafă mai mare, supradimensionată, imensă chiar, semn că „dincolo” se lucrează de zor.

Un mini-cartier de locuinţe, ne lămureşte cineva care tocmai şi-a răpit câteva minute din timpu-i preţios ca să ne întrebe ce căutăm prin zonă şi dacă suntem cumva din partea constructorului, dacă nu cumva se reiau lucrările, „că e păcat, maică, să stea terenul ăsta gol şi bieţii băieţi să n-aibă unde juca, să trebuiască ei să meragă tot prin străini!”. De parcă la Cisnădie ar fi chiar „prin străini”!

Dar vestiarele? Care vestiare?

Ne facem curaj şi ne îndreptăm paşii spre clădirea care ar trebui, într-o vreme, să găzduiască vestiarele şi celelalte ce-or mai fi, probabil birouri, vestiare pentru arbitri, magazia de echipament, săli de recuperare etc.

Ba mai sărim peste câte-un şănţuleţ, ba mai ferindu-ne de câte un fier beton sau ocolind câteva bălţi, pentru că, la umbră, ne mai stau în cale şi câte unele de-astea, ajungem la una din uşile clădirii. E încuiată! Dar nu-i bai, că ori constructorul a uitat să pună şi geamurile la tâmplăria de aluminiu, ori pur şi simplu de asta se va ocupa mai târziu, mult mai târziu, când vor fi gata sau aproape de gata lucrările.
Aşa că ne facem curaj şi intrăm în clădire prin… uşă. Arată totul ca la o clădire în construcţie. Camerele sunt delimitate, fără geamuri, fără uşi, doar cu un strat de glet pe pereţi, cu măţăraie de cabluri de toate culorile şi mărimile ieşind din pereţi ori tavan, semn că aici lucrările ar fi ceva mai avansate decât la teren. Cel puţin la prima strigare.

Desigur, n-ar fi avut cum să lipsească resturile de materiale, de la profiluri de aluminiu, inclusiv pentru viitorul tavan fals, la resturi de fire electrice, cuie, şuruburi, o „capră” de lemn abandonată, proabil folosită ca sprijin pentru la unele tăieturi de materiale, sau un scaun „faultat” de un picior. Şi, tot pe jos, moloz, mult moloz şi câţiva saci de ghips ori altele necesare pentru astfel de lucrări, mai cu câte ceva prin ei, sau fără.
Pe scara interioară urcăm şi la etaj. Cu mare grijă, că orice pas greşit te poate face să-l ratezi pe Moş Crăciun. Ajungem cu bine sus, de unde priveliştea asupra întregii baze sportive e şi mai complexă.

Sus, la fel ca jos, încăperi delimitate, cabluri cu tot cu protecţiile lor ieşite din pereţi ori din firide, aşteptând să fie conectate la viitoarele prize, întrerupătoare ori aparate electrice ori electrocasnice.
Un cablu ceva mai gros, probabil de 320 V, atârnă din tavan taman în dreptul obiectivului aparatului foto, în încercarea de a surprinde de la interior, pe geamul fără… geam, o parte din construcţia nefinalizată.

O scară din lemn, aparent improvizată, duce de pe una dintre terase la următorul nivel, cum ar spune constructorii, P+2. Nu prea pare de încredere, aşa că ne mulţumim cu vizitarea primului etaj. Mai dăm târcoale de două-trei ori cu privirea, să nu ne scape ceva, apoi o pornim în sens invers, spre parter.

Cu gândul şi la alte sporturi

Nu înainte însă de a admira şi cele din spatele clădirii, pentru că tot în incinta bazei sportive regăsim şi un alt teren, de mai mici dimensiuni, înprejmuit separat, deocamdată doar de stâlpi, nu şi de plasa care ar fi trebuit să se întindă de la unul la altul.

Este vorba despre un teren multifuncţional, de fapt, un viitor teren multifuncţional, pentru baschet cu siguranţă, pentru că urmează să fie montate panourile, dar n-ar fi exclus să deservească şi meciuri de handbal şi chiar volei.
Până la terenul cu pricina însă, printre mormane de pământ, guri de canalizare şi posibile viitoare fose pentru grupuri sociale de exterior, tronează mândră o băltoacă de dimensiuni considerabile, în care nu încape îndoială că şi-au făcut casă câteva familii de broscuţe. Peisajul, ca de altfel al întregii baze sportive, dezolant.

Până să părăsim baza sportivă, ne interesăm şi despre tribuna în faţa căreia tronează, de asemenea, două grămezi de pământ. Dacă ar fi să se joace mâine ceva pe terenul ăsta, o parte dintre cei din tribune n-ar putea vedea nimic, sau aproape nimic de ele, dar există nădejdea că pământul respectiv ar urma să fie întins pe întreaga surafaţă a terenului mare, înainte de a fi pregătită suprafaţa pentru gazonul sintetic.
În ceea ce priveşte scaunele, unele lipsă, altele într-o cu totul altă poziţie decât cea firească… Ar fi fost şi greu să reziste pentru că, din economie, sau din zgârcenie, au fost prinse într-un singur şurub. Restul s-or fi pierdut pe drum…

Unde s-au blocat lucrările. Şi plăţile…

Cu gust amar şi un sentimentde de deznădejde, părăsim ceea ce ar fi trebuit să fie una dintre cele mai cochete mici baze sportive din judeţ. Traversăm cu grijă sporită înapoi podeţul şi, odată ajunşi pe teritoriu sigur, mai aruncăm o privire-n urmă, închizând pentru o clipă ochii, încercând să ne imaginăm cum ar fi trebuit să arate stadionul, cel puţin după poiectele puse la dispoziţie de constructor cu destui ani în urmă.

Pentru cei în necunoştinţă de cauză, se cuvine să rezumăm în câteva cuvinte istoria a ceea ce ar fi trebuit să fie mândria Şelimbărului, din punct de vedere sportiv.
Administraţia locală a predat terenul respectiv, în fond fostul teren de fotbal al comunei de pe vremea când echipa de fotbal era încă în primul eşalon judeţean, Companiei Naţionale de Investiţii (CNI), pentru construirea unuia dintre cele 400 de terenuri de sport promise la nivel naţional, în valoare totală de 300 de milioane de euro. CNI a organizat licitaţia, câştigată de o firmă din Bucureşti, care, probabil pentru că s-a întins mai mult decât o ţine plapuma, a subînchiriat lucrarea de la Şelimbăr altora. Blocându-se plăţile, s-au blocat şi lucrările. Ultima zi în care s-a lucrat efectiv pe şantierul „călăreţilor roşii” a fost – culmea – chiar de 1 Mai, anul acesta, de Ziua Internaţională a Muncii.

Promisiuni există că plăţile se vor debloca într-un timp mai apropiat şi vor fi achitaţi banii din urmă, astfel ca lucrările să reînceapă. Dar, vorba aia, să nu crezi până nu vezi.

Foto: Răzvan Negru / Tribuna