O altă poveste a Petrolului

În anul 1967, după al treilea titlu
de campioană a Rămâniei obținut de Petrolul, lua ființă prima
galerie a Petrolului.

În luna octombrie a anului 1967,
Petrolul Ploiești intrase deja în cartea de aur a fotbalului
românesc, după trei titluri de campioană și o Cupă a României în
palmares. În toamna acelui an, un grup de tineri care-și petreceau
timpul liber la clubul Constructorul, jucând fotbal, tenis de masă
și altele, s-au gândit că echipa Petrolul are nevoie de
reprezentare și în deplasări.

Două
steaguri
Reprezentanții grupului au mers la președintele Pantilie șI au
cerut două steaguri, explicând că, odată fluturate în tribune,
acestea vor atrage mulți adepți într-o viitoare galerie a
Petrolului. Omul a fost de acord cu ideea și i-a trimis la un anume
” nea Faur”, administrator al clubului, cel care, având steagurile
pe inventar, le-a propus solicitanților ca acestea, colorate în
roșu, galben și alb, să fie luate înainte de meci și aduse la
finalul acestuia, cu condiția ca unul dintre membrii grupului să
lase actul de identitate la schimb. A funcționat așa o perioadă
scurtă, pentru că, după aceea, „nea Faur” a mers pe încredere.

Bannerele erau
„lozinci”
Ca orice galerie din ziua de astăzi care se respectă, cea a
Petrolului nu putea să nu aibă așa ceva în dotare. La vremea
respectivă li se spunea lozinci, și aici fiind o întreagă poveste.
Primele lozinci au fost făcute din draperii ale cinematografului
Tineretului din Ploiești.

Galben și
albastru
Directorul astuia, un evreu pe nume Scheiner, a decis modernizarea
incintei. Cum mama unuia dintre membrii galeriei, Marian Pușcaș,
lucra la cinematograf, acesta a pus ochii pe draperiile care
mărgineau ecranul de proiecție, iar directorul a fost de acord să
le cedeze.Albastre-cerneală, acestea au fost încredințate
pictorului care desena acele panouri de prezentare a filmelor care
rulau la cinematografele din Ploiești.

„Nea Moise” le-a luat și s-a gândit
că, pe albastru, merge bine galben, luând astfel naștere primul
banner, „Hai Petrolul”, scris cu galben pe bucata de draperie
albastră. Tot „Nea Moise” a pictat și un portret mare al lui Gică
Grozea, idolul de atunci al galeriei Petrolului.

Amintiri din
galerie
Anii au trecut. Fanii altor echipe de tradiție din fotbalul
românesc s-au constituit în galerii organizate.

„Galeria lui Dinamo nu
prea venea la Ploiești, de frică. Și cei de la Farul erau bine
organizațI, iar la UTA, liderul se numea Bărboiu.
Venea la meciuri îmbrăcat din cap până în picioare în
roșu șI alb și avea o Biblie în mână pe care o arunca în sus cât
putea de tare când marca UTA. Noi mergeam în deplasări cu trenul,
dădeam câte un leu la „naș”.
Nu făceam probleme, iar, uneori, controlorii intrau în
jocul nostru, cântând cu noi. Poate erau
și bucuroși, pentru că, banii adunați de la noi făceau cam cât o
jumătate din salariul lui”,
își amintește unul dintre membrii fondatori ai galeriei, Marian
Pușcaș.

Ritual de
victorie
După victoriile din deplasare, galeria Petrolului își făcuse un
obicei de a colinda Ploieștiul, oprindu-se în fața locuințelor
fotbaliștilor. „Când ne dădeam jos la Gara de Sud,
mergeam la blocurile din Jianu, unde stătea Mișu Ionescu și scandam
numele lui. Apoi ne opream pe „Muzicanți”, la Mircea Dridea. La „7
etaje” stăteau Dincuță și Florea. Ajungeam până la blocul de
garsoniere de la Spitalul Județean, la Gică Grozea”,
își amintesc cei mai vechi membri ai galeriei Petrolului.

Epilog

Anii au trecut peste fanii de atunci ai echipei Ploieștiului. Unii
dintre ei nu mai sunt în viață, ceilalți își aduc aminte cu mare
plăcere de acea perioadă. Din 1967 și până astăzi, multe s-au
schimbat. Iubirea pentru Petrolul a rămas, noi și noi generații de
suporteri bucurându-se sau suferind pentru echipa de suflet. Cei
vechi au avut norocul să vadă cum s-a scris istoria Petrolului, cei
noi trăiesc prin ea cu speranța, că, odată, se va repeta.

Articol scris de: Ciprian
RADU